Şi am ajuns şi acest colţ de rai numit Suceava. Bineînţeles că poluarea oraşului m-a întâmpinat, dar şi o aglomeraţie de maşini care mai mult stăteau decât se mişcau (nu ştiu de ce am avut senzaţia că am ajuns în Bucureşti). Minunaţi şoferi pe acolo.

Vreo 10 semnalizau dreapta mergeau stânga, dar ce să le faci, are tata bani (şi maşină cu număr de Italia, dar asta se întâmplă şi prin Botoşani(cred că e vreun virus ceva).

Nu prea am avut timp să mă plimb prin oraş, dar nu prea am văzut nimic nou pe acolo (n-am mai fost de prin primăvară). Mi-a plăcut restaurantul unde am mâncat, Total Chagall (mai sus de Universitate).

Întotdeauna mi-am dorit să ajung aici!!! Şi acum iata-mă ajuns aici, nu acolo, nu dincolo, ci aici, fix aici, în locul unde doream să ajung încă din frageda pruncie.Acum nu ştiu ce să fac? Voi avea puterea să trec pragul? Sau mă voi pierde ca un prost ce sunt, în faţa momentului principal? Mi-e frică!! M-auzi!! Nu am curaj. Uite a venit şi ziua aia pe care n-o aşteptam.

Nori de ploaie se abat asupra mea. Să vină ploaia odată, poate în stropii ei pot gândi logic. Un vânt adie uşor, da!! E vântul schimbării! Trebuie să ascult de el, dar nu-mi spune nimic, sau poate nu-l înţeleg eu. Sunt confuz. Cândva eram prieten bun cu vântul. Vorbeam cu el, mă jucam cu el, eram prieteni buni. A fost tot timpul cu mine chiar şi la necaz. Atunci când plângeam cu lacrimi de sânge, el a fost singurul care mi-a alinat durerea, m-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit:”Treci peste! Asta e viaţa!”. Şi am reuşit…

Acum sunt în faţa porţii. Aici am vrut să ajung toată viaţa, încă nu am curaj. Oare cine mă poate ajuta? Să mă rog?? N-am fost niciodată religios, nu ştiu nicio rugăciune. Oare dacă voi cânta la fluier, mă va înţelege? Da!! Asta voi face! Voi cânta,iar vântul îmi va purta rugăciunea. Fluierule, tu mi-ai fost ca un frate! Cântecul tău m-a purtat prin viaţa, mi-a dat puterea să continui. Acum îmi las rugăciunea mea, în cântecul tău. Oare ce să cânt. [şi începu să cânte o melodie ce a învăţat-o de la bunicul lui, care o învăţase tot de la bunicul lui. ]

Gata, voi bate! Hei!!! E cineva acasă?? Îmi deschide şi mie cineva uşa? Sunt Eu! Te rog, ajută-mă, nu fi indiferent! Nimeni nu mă ajută! Dar totuşi, uşa e deschisă, văd dincolo de ea, dar n-am curaj!

Plec! Nu mai am nevoie! Întotdeauna am fost un laş şi tot aşa voi rămâne!

Soarta acestui personaj se încheie aici. Poate mulţi se regăsesc în pielea lui, poate chiar TU cel care citeşti acuma, nu ai avut o dată curaj să deschizi o uşă, să spui ceva. Este foarte important să ştii să treci peste, să-ţi revii. Trebuie să avem curaj sau mai bine zis să învăţam să-l avem. Şi nu putem face asta din manuale, ci din viaţă.

Indiferenţa ucide! Trebuie să fii atent la cei din jurul tău, pentru că un simplu nerăspuns la un salut, poate fi cauza unei nenorociri. Trebuie să invăţăm odată să ascultăm, să-i înţelegem şi pe alţi, să nu ne mai preocupe doar propria persoană. Hai să facem ceva!! Azi, când ieşi din casă, zâmbeşte-i unei persoane necunoscute pe stradă şi apoi uită-te în sufletul tău şi vezi dacă nu te simţi mai bine. Încearcă!! Un zâmbet poate face pe cineva fericit!

Am ieşit azi din casă şi nu spre meditaţie sau spre şcoală, ci să mă plimb de nebun prin oraş şi să fac nişte poze, că-mi luasem şi aparatul. Aceleaşi clădiri triste, aceiaşi oameni trişti, oarecum grăbiţi şi bineînţeles acele persoane şmechere de fluieră fetele pe stradă. Totul într-un singur loc, Pietonalul Unirii. Acest axis mundi al oraşului, locul unde tot tânărul visează să ajungă, locul spre care se fac pelerinaje întregi, un loc ce şi-a pierdut însemnătatea…

Oricum nu se întâmplă nimic nou în acest loc, deci multe de vorbit n-ar fi. Coadă imensă la covrigi, pietrele sunt ocupate, biciclişti câţi vrei, gardieni ce se plimbă patrulează sunt “câtă frunză şi iarbă”, dar totuşi azi s-a întâmplat ceva. Dar ce-am văzut şi am să scriu mai jos, era în drum spre meditaţie…

Pe o bancă, mai retrasă, parcă de tot ce se întâmplă în jur, uitată de lume, stătea o bătrânică. Stătea acolo singură, în lumea ei, în amintirele ei. Un puşti de vreo 10 ani, să fie, ce se juca cu o minge prin preajmă o loveşte . Ea nu schiţează niciun gest, nici nu răspunde scuzelor copilului. Copilul a plecat cu tatăl lui spre Biserică, unde era un domn ce vindea flori de primăvară.După vreo 5 minute, acelaşi puşti se duce la bătrână şi-i întinde timid florile. Doamna a schiţat un zâmbet, iar în ochii ei se năştea o lacrimă.

Eram înainte de pregătirea de la fizică, aşteptând un coleg să-mi aducă un caiet. N-am putut să fac o poză cu toate că aveam aparatul în mână. Pur şi simplu, n-am putut. Am realizat că mai există oameni pe lumea asta şi sper ca puştiul să fi înţeles gestul făcut. Cine ştie de când, respectiva bătrâna n-a mai primit un buchet de flori? Nimeni nu poate şti când va fi următoarea dată când aceasta va zâmbi sau va lăcrima că cineva s-a gândit la ea…

Mult mai pe seară, după vreo 3-4 ore de la aceasta, banca era ocupată de nişte tineri, ce fluierau fetele ce treceau pe acolo, nimic nemaiamintind de bătrână, copil, flori… banalul cotidian acaparase tot…

E ora 7!! Sunt treaz!! Stai mă, că s-a schimbat ora. Acum e 8, asta înseamnă că am dormit o oră mai mult sau mai puţin, cu toate că cineva mi-a dat un sms pe la 3, nu mai contează.
Boxele urlă o melodie veselă, care îmi dă trezirea în această zi.

Duminică. Se termină o săptămână grea, chiar foarte grea. O săptămână în care am muncit mult (şi fizic şi intelectual), în care am fost criticat de multe persoane (unii chiar au numit posturi cu numele meu, ce onoare:D), în care am supărat (ca de obicei) şi m-am şi supărat pe unii, dar până la nuntă ne trece (”ne” că mă refer la ambele categorii, ai înşeles!?) şi mai ales colecţia de fluturi a crescut(mândru de asta).

p.s. Dacă posturile mele vă dau migrene, nu mai citiţi (nu de alta, dar pastilele se dau doar cu reţetă)

-Ba da.

-Ba nu…

– Ba da!

Hai mişcă de-aici… N-am timp.

N-avem timp. Hai să avem timp. Hai să facem timp. Cum se face timpul? Mmmm… Adunăm secunde, absorbim aer, rasuflăm secunde. Facem timp! N-ai timp, zici? Foarte bine. Totuşi, vreau să ştiu cum se face timpul, ca să mă droghez naibii cu minute până pot să respir ca lumea.

Poate trebuie să stai trei zile şi trei nopţi să cloceşti o oră. Poate îl scoţi pur şi simplu dintr-o cutie (pe timp) cu multe mărgeluţe şi paiete şi chestii de-ale mamei. Sau poate vine singur.

-Timp? Tiiiimp? Unde eşti?

Ei, rahat. Daca îl chemi, nu vine, proasto.

-Timp….?

N-o să vină. Hai să facem o dramă din asta. Să ne machiem strident, ne punem ciorapi-plasă şi fuste scurte şi începem să jelim până ni se scurge rimelul. (Of, tu).

-Timp.

Intr-o camera aparent intunecata si totusi luminata de o existenta feroce a unui Cineva (cu majuscula), doamnelor si domnilor, savarsesc un act de canibalism discret. Ma devorez. Incet, cu tandrete. Nu e nimic carnal in asta, ca foamea sau placerea fizica. Pur si simplu ma termin, ma multiplic in nimic. Cumva, imi planuiesc propria nastere intr-un viitor cat se poate de inuman, pentru a preveni…

Ce?

Nimic…Taci. Esti banal.

Ti s-a spus, nu? Ai auzit, ai mestecat informatia si ai scuipat-o in fata celui care ti-a zis-o. Am ajuns in stadiul in care nu-mi mai pun intrebari fiindca stiu ca o sa-mi raspund singura la ele…Si mi-e frica. O frica ascutita, muta, ca o vibratie a cerului si-a pamantului in timpuri diferite. Mi-e frica de raspunsuri. Intrebarile sunt prea umane. Mi-e frica de mine, fiindca varsta imi permite sa n-am asa de multe probleme incat sa uit. Astept tragedia. Astept sa va dati seama cu totii ca nu sunt Nimic.

Dar nu va veti da seama.

Ai crezut vreodata cu adevarat ca poti sa…

Sa ce? Sa nu faci nimic…Da, am crezut ca nu pot face nimic, si acea zi a fost cea mai buna zi din viata mea. Fiindca mi-am dat seama ca esti ceea ce faci.

E asa de bine aici. Sunt inconjurata de o bezna palpabila care se metamorfozeaza intr-o materie cleioasa, usor modelabila. Si continui sa formez suflete si forme dupa bunul plac…Doar ca nu pot sa le vad, din cauza beznei. Nu stiu de ce toata lumea isi inchipuie bezna ca fiind neagra. Bezna mea e alba. Cu dungi rosii, ca de Martisor. Si cu miros de Frica. E uimitor cat de puternic e mirosul Fricii…E uimitor cat de puternica e ea.

Ati auzit de Frica? E o simpatica si-o dulce. Cateodata ne intalnim la o cafea, dar nu e cine stie ce sufletista, adica, e de treaba si toate cele, dar prea se umfla in pene. Hm, e foarte ingrijita, ca persoana. Are parul blond si lung, trece de mijloc, fumeaza elegant si se machiaza discret. Imi place ca nu reuseste mereu sa-si faca acea codita de tus ca lumea, si ochii ei par mai mereu …Strambi. Poarta mereu la ea o oglinda, nu din acelea micute, pentru machiaj, ci una mare, si mereu vorbeste cu persoana din oglinda. Ii tot spune secrete si se plange de zgomotele scoase de cea din oglinda.

Frica miroase a piele, a carne insangerata.

In oglinda Fricii exista o lume in care toate Fricile capata un nou corp. Si va spun ca nu e prea placut sa-l vezi. Eu…Eu il vad in fiecare zi, si m-am obisnuit cu violenta lui. Nu mai sangerez atat de mult de cand am descoperit ca-i plac dulciurile. Poate…Cine stie, o sa devenim prieteni. Daca inceteaza odata sa-mi mestece carnea.

Da. Adica nu, fara diacritice.

Stau. Da, da (cu glas de bunica)…Da. Chiar asta fac. La absolut orice gand, nu tresare nici un fir de par , nici ala nu e in stare sa “gandeasca”. Fac un efort eroic si-mi pun mana pe frunte. Iti vine sa crezi ca scriu despre mine? Ard.

Intotdeauna mi-a placut expresia asta cand eram mica si aveam febra. Mama era ingrijorata, se uita la mine cu un fel de ironie care spune “Eu sunt mama, eu stiu” si-mi zicea:

-Arzi…

Ard si ieri, dar nu ca azi. Ard si azi, dar nu la fel. Ard si maine…Dar inghet. Stii, daca iti pui mana pe frunte cat ai febra si incerci sa vorbesti cu peretii, iti raspund. Iti spun SIGUR ca vor raspunde. Mie imi raspund mereu.

Cand imi pun mana pe frunte, simt o explozie de piscaturi mititele pe palma, parca vreau sa-mi fac singura rau. Cand eram mica stateam ore-n sir cu palma lipita de fata mai-mai sa ma-ncalzesc un pic. Prin nu-stiu-ce filozofie credeam eu ca daca pui palma pe frunte iti faci febra. Adica, nu ai febra si apoi vezi ca ai febra, e efectul invers.

– Citeşte! Trebuie să citeşti! Numai aşa vei ajunge ceva în viaţă!

– Da, mamă! Aşa voi face. Promit, spuse copilul şi zâmbi.

Şi a plecat. A ajuns în camera lui, unde era universul copilăriei. Multe jucării, erau în jurul. Un tren prăfuit era uitat în mijlocul camerei, iar o maşină de poliţie asigura protecţia patului, pe când nişte soldaţi se luptau pe viaţă şi pe moarte pe noptieră. Dacă nu erai atent, puteai face vreun accident aviatic cu zecile de avioane agăţate de tavan. Şi undeva într-un colţ, stătea pitită o minge de baschet. Copilul trânti uşa de perete şi se uită nehotărât. Se uită la carte şi citi titlul:”Micul prinţ”.

De fapt acum copilul ar trebu să ia mingea de baschet, să arunce cartea afară pe geam şi să zică:”N-am nevoie de citit!”. Apoi cu mingea să strice toate jucăriile şi să spargă geamul. Să vină mama lui şi să-l premieze pentru ce-a făcut şi să-l trimită în curtea casei să se joace frumos cu alţi copii. Deci, puştulică iese şi cum trenul nu trece prin curtea lui, îl calcă un Trabant. Frumos, de fapt copilul nu moare, ci se transformă într-un monstru şi de fapt trabantul nu era o maşină oarecare, ci era de fapt un avion care greşise pista. Ok, gata.. Mă duc să dorm..

Ce-am vrut să scriu şi ce-a ieşit…