Deci mi-e lene. Mi-e lene şi să citesc bloguri, nu doar să scriu. Am bâjbâit zilele astea pe ici pe colo, unii poate au remarcat absenţa mea de la comentariile fidele, alţii au remarcat absenţa mea de pe blog. Nu ştiu de ce am starea asta, dar… de câteva zile n-am chef…

Abia scriu articolele pe alte site-uri pe care m-am angajat să le fac, dar din păcate nici acolo nu mai am plăcerea momentan.

Nu ştiu câţi aţi trecut prin asta, nu cunosc motivul, profu` Radu ştiu că a păţit şi că l-am bătut la cap să revină mai repede, nu l-am înţeles… Acum da… Ba chiar şi Mihai spunea că vrea o pauză.

Sper totuşi să nu facă prea multe ravagii treaba asta şi să revin voioasă şi cu degetele jucăuşe pe tastatură.

PS: Starea e legată strict de treaba cu scrisul şi cititul: forumuri, bloguri, mailuri… Asta nu presupune şi o stare de ”somnolenţă” în afara calculatorului şi nici permanent în timpul petrecut la acesta.

Deşi am spus că mă pun la un film, încercând să dau dracului uitării tot ce am păţit în seara asta, nu pot să nu scriu… Dacă nu scriu acum, când încă sunt sub efectul emoţiilor şi entuziasmului ce trebuiau să fie nervilor, dezamăgirii şi sentimentului că am ajuns la capătul puterilor în ceea ce priveşte problema asta, nu voi mai scrie niciodată. Că mâine deja mi se va fi acrit de situaţie.

De câte vi s-a întâmplat să treceţi aproape brusc de la o stare la alta? Stările respective fiind opuse categoric. Am păţit-o azi…

M-am trezit cu zâmbetul pe buze, avea să fie o zi specială. La 5 după amiaza aveam programare la Iaşi, îmi scotea aparatul dentar fix, după 2 ani şi ceva de zile.

Am ajuns mai devreme în Iaşi, am avut timp să beau o ciocolată caldă cu Bogdan şi am fugit cu taxiul sufletul la gură la doctor să-mi văd minunea cu ochii. Ajung şi pe scaunul ortodontului, acelaşi om ocupat, grăbit, neglijent cu micile scăpări ale mâinii (îţi mai agaţă o buză, îţi mai înţeapă o gingie…), dar bun ca doctor. Pac, pac, pac… se duc toţi brackeţii. Unul însă… s-a dus cu tot cu dinte.

Nu tot dintele cu rădăcină, ci vreo 3 sferturi din dintele vizibil. Prima oară am simţit zgomotul şi mişcarea. Hm… ”ce dracu s-a întâmplat? Ce s-a rupt? ”. Doctorul s-a oprit o clipă… s-a uitat… a luat zbârnâitoarea aia şi a început să lucreze dinţii de jos. Eu nu puteam mişca limba să văd dacă era ce îmi imaginam. Începeam încet să tremur…

La un moment dat reuşesc să mişc limba şi simt că se prăbuşeşte tot. De ce?! Cum? De ce?! DE CE?! şi inevitabilul ”De ce eu?”. Mi-au trecut prin minte apoi toate evenimentele mele cu dentiştii, câţi dentişti am schimbat, câtă neîncredere am în ei, câtă durere am înfruntat şi totul pentru că… dinţii mei sunt laţi şi maxilarul mai mic. N-au avut loc să iasă corect şi s-au strâmbat un pic.

Mă rog, trecând peste asta, m-a trimis ortodontul la d-na dentist de lângă (în acelaşi loc sunt 2 cabinete), una foarte drăguţă şi amabilă care a reuşit să-mi calmeze lacrimile şi tremuratul pentru câteva minute bune. A reuşit să-mi pună dintele înapoi. Evident că nu mai e la fel… Ca aspect e identic, dar ca rezistenţă…

Am mai petrecut apoi vreo jumătate de oră pe scaunul ortodontului. Deh, ce se mai putea întâmpla? Aparatul nu mai era… Mi-a mai finisat câte ceva şi m-a trimis acasă. Aş fi vrut să-i spun ”Adio”, dar m-am limitat la ”Bună seara”…

Mă aşteaptă deci alte vizite la dentist. Însă nu oarecare. Nu îmi mai trebuie dentişti străini, am găsit unul bun în Cluj şi acolo merg oricând am nevoie. Chit că fac 7 ore cu trenul până acolo.

A însemnat mult pentru mine vacanţa asta. A fost stropul de sprijin de care aveam nevoie să pot să merg mai departe, dar a fost şi o găleată de apă rece… Mi-a dovedit că oamenii mai sunt şi ipocriţi, că pot avea şi alte feţe sau măşti, că încă nu am învăţat complet să spun „nu” când chiar nu vreau, că încă nu pot să spun mereu ce mi se întâmplă, de ce nu sunt bine uneori şi că… distanţa doare. La propriu şi la figurat.

Mi-a amintit de perioada trecuta, mi-am amintit de când eram copilă, mi-am amintit de persoane cu care s-au cam răcit relaţiile, însă nu din cauze negative. Aşa a fost să fie… M-a bucurat însă să-mi dau seama că, deşi a intervenit acea distanţă, sunt oameni care pot să-mi fie aproape oricând am nevoie sau care îşi doresc să mă ajute chiar dacă efectiv nu au cum sau cu ce. La urma urmei, nu e dracu chiar atât de negru.

Am realizat din nou că tata e cel mai minunat om pe care îl ştiu, că bunica are putere cât 100 de oameni, că a mea Karisucă iubeşte zăpada şi că eu urăsc frigul… (dar nu aş refuza o bulgăreală romantică…)

Deşi mă vor ”certa” unii că aduc un scandal pe blog, nu pot să tac. Urăsc să fiu călcată în picioare, mai ales pe nedrept. Nu văd de ce aş da explicaţii pe blogul ăluia, n-o s-o fac. Nici aici nu îi dau explicaţii, nu mă justific în nici un mod în faţa domnului, ce rost ar avea?

De ce să-l fac eu să-şi schimbe părerea de mine? Probabil n-o s-o facă, iar dacă o face că l-am convins eu, e degeaba din partea mea. Trebuie să realizeze singur. Mă rog, cert e că articolul ăsta e dreptul meu la replică, nu o justificare în faţa lui.

O să încep printr-un pasaj dintr-un articol măreţului domn, în care scria ce nu îi place la bloggeri în general:

Din ultima categorie fac parte cei ce “pupa in cur” pe ceilalti bloggeri, cu statut si trafic mai mare decat ei. Acestia poarta numele de “pupincuristi sau limbisti”. Pentru ei spun acelasi lucru ce l-am spus mai sus “Sunteti plictisiti, viata voasta e identica cu ziua de ieri si luna trecuta”. Omul te apreciaza pentru originalitate, parerea sau interesul tau despre anume subiect. Incercati sa fiti originali si cu timpul va creste numarul de vizite, numarul de dolari in cont si alte cele.

O să continui prin a spune că recent m-a făcut limbistă. Wow, ce cuvânt frumos am învăţat astăzi…

Câţi dintre voi, cititori mai mult sau mai puţin fideli ai blogului meu, ştiţi despre viaţa mea? Cum a fost luna trecută, ce am făcut ieri? Majoritatea ştiţi atât cât povestesc eu aici. Hm… atunci nenea ăsta cum ştie mai multe?

Originalitate. Oh da, cuvântul ăsta probabil e chiiiiar străin pentru mine. Nu, eu nu sunt deloc originală, eu copiez articole din alte locuri, pun des articole de la alţii cu menţiunea ”via”, pun clipuri video toată ziua că nu am nici o idee despre ce aş putea scrie, scriu despre acelaşi subiect care înfierbântă blogosfera într-o zi .

Spuneam acum 2 ore ca patul mă așteaptă și somnul mă iubește. Cu patul încă sunt prietenă, cu somnul nu… L-a alungat… ceva…

You may say that I`m a dreamer, but I`m not. the only one punct. Sau așa ar trebui, să nu mai fiu…

Mda, îmi cam pică netul acum. M-am certat și cu el, și cu messul. În aceste condiții, fără somn, ce-mi rămâne de făcut? Altădată aș fi răspuns: Te chinui să te împaci cu somnul, îl iei de mână, îl duci pe un tărâm frumos, plănuiești noaptea următoare. Dar și asta înseamnă visare. Și tocmai ce-am zis că nu mai pot face asta. Sau nu mai vreau…

Nu visele ar trebui să fie refugiul nostru? Să vezi lumea cum vrei tu, în ce culori dorești, de preferat verde, să te scoată din lumea crudă? Și poate să te facă să ieși din carapace și să reușești să le îndeplinești. Atunci de ce te cufundă mai tare…? Poate doare mai rău realitatea, conștientizarea că e doar un vis, care rămâne așa și nu se va îndeplini (în cazul celor imposibile) decât clipele fericite în care visezi? Așa nu mai sunt un refugiu, doar o amăgire dureroasă, doar o suferință pe care ți-o provoci singur pentru că îți permiți să visezi.

Acesta ar fi un vis de acela de care ai uneori nevoie ca de aer, să te legi ca de ultima speranță. Mai există și visul acela care tinde spre scop, țel… Dar și acela se poate sfărâma. Ori de tine, ori de frica ta ori de… ceilalți…

Acum îmi amintesc de spusele profesoarei de engleză, care deseori ne mai dă câteva sfaturi, ne mai povestește una alta din care tragem unele concluzii:

”Urmați-vă visul! Visați să ajungeți în Congo*? Dați din coate până ajungeți în Congo. Visați și vă doriți să fiți avocat*? Da, e greu, dar dacă vrei, fă-o! Să nu te rețină nici părinții, nici frica, nici nimic. Să nu regretați când ajungeți mai în vârstă că nu ați făcut ce visați să faceți. Poate unele nu le veți reuși, dar chinuiți-vă să ajungeți unde vreți!”

* exemple aleatorii

Poate sunt improprii ghilimelele, nu sunt exact spusele ei, dar cam în acest gen ne-a îndrumat.

Probabil puține sunt persoanele care au curaj să treacă peste aproape orice ca să ajungă unde vrea. Să aibă curaj să înfrunte necunoscutul, noul sau să o ia de la 0, de la capăt ori de câte ori e nevoie. Eu nu sunt una din ele. De asta visele rănesc, pentru că, cel puțin la mine, tind să devină un ideal care rămâne… neatins…

Noapte bună. Vise plăcute…

… cei care se joacă cu tastele 1 şi 2 (în ordinea 112).

Ştiţi cum e să aşteptaţi minute buuune după o salvare pe care aţi chemat-o prin apel telefonic, din cauza unei urgenţe? Nu ştiţi? Vă spun eu. Staţi cu inima la gură, mai ales dacă e un caz foarte grav. Chiar dacă trece 1 minut până când vine salvarea aia, nu simţiţi un minut. Simţiţi mii de secunde care se scurg leeeeent şi simţiţi că în fiecare din secundele acelea se poate întâmpla ceea ce încercaţi să evitaţi prin apelarea salvării.

Atunci… de ce dracu vă jucaţi cu apeluri inutile?

Ştiţi că un om poate să moară în minutele alea, doar pentru că voi aţi sunat cu câteva secunde înainte dând o alarmă falsă? Da` sunteţi bolnavi la cap oamenilor! Ce satisfacţie, ce amuzament iese din treaba asta? Că aţi pus pe drum aiurea o ambulanţă care poate era mult mai utilă în alt loc?

Mi-aş dori să-mi duc nervii până la capăt şi să vă urez şi vouă să treceţi prin disperarea descrisă mai sus. Dar nu pot. Că pe lângă disperarea voastră, e suferinţa bietului om bolnav, care nu merită aşa ceva în urma prostiei voastre. Gândiţi înainte de a face ceva. Aruncaţi-vă în cap, poate va fi mai amuzant.

Mi-e greu să aleg cel mai frumos cadou primit. Nu consider cel mai frumos a fi ceva cumpărat, gata pregătit, din magazin, pus într-o cutie şi gata. Acelea sunt cadouri… utile, poate draguţe, poate necesare. Dar nu unul care să rămână în suflet.

Am mai scris undeva că eu prefer cadourile personalizate. Să fie ceva creat, ceva la care să nu te poţi răzgândi în ultimul moment să nu mi-l mai dai mie ci lui x. Că e special creat pentru mine, lui x nu i se potriveşte. Asta le lipseşte cadourilor standard din magazin. Aici ar putea intra o casetă video care să cuprindă anumite amintiri sau un album foto cu diferite texte reprezentative.

De Crăciun mi-aş dori ceva ce… nu îmi poate da nimeni. Ca să aduc un spirit religios, cum e şi Crăciunul asociat cu religia, aş spune că doar Dumnezeu ar putea. Mi-aş dori o schimbare mare, pe care o aştept de mulţi ani, la mama. Ştiu că şi ea ar vrea, dar spune că nu poate… Mi-aş dori o linişte care îi lipseşte tatei. Şi probabil şi mie… Şi nici lipsa stresului nu ar strica sau a nervilor.

Partea materială a unui cadou e doar o chestie de timp. Aceea se poate rezolva, ori la timp, până de Crăciun, ori după un timp. Aceea e mai puţin importantă. Aş da mii de astfel de cadouri pentru cele scrise mai sus.

Deşi obişnuiam să scriu despre filme imediat după vizionarea lor, când încă eram în starea ce o transmitea acesta, la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile am amânat. M-am luat cu alte treburi şi am spus că, oricum este un film excepţional, marcant, nu îmi va fi greu să discut despre el mai târziu.

Acţiunea filmului se petrece cam în 4 locuri, în mare: la început – căminul facultăţii, la hotelul unde se petrece avortul (şi nu numai), în casa prietenului Otiliei şi oarecum pe străzile Bucureştiului.

Deşi se lasă de înţeles că Găbiţa este personajul principal şi că esenţa filmului este avortul, lucrurile stau puţin altfel. Din punctul meu de vedere, protagonista este Otilia, de altfel ea apare în toate locurile enumerate mai sus, iar esenţa nu este avortul, ci perioada aceea comunistă, lipsită de libertate, plină de frică (faţă de legi, faţă de părinţi) şi chiar libertatea de a trăi care este furată prin avort. Sunt multe întâmplări din film care descriu realitatea şi perioada comunistă.

Se începe de la cămin, nu neapărat condiţiile de acolo, ci modul în care trăiau unii studenţi şi mişcările care se făceau: tănârul ce vindea ţigări şi alte cele în camera lui, o altă cameră cu o masă plină de cosmetice şi multe tinere entuziasmate de ele, ce căutau să le cumpere cât mai repede. Erau produse care astăzi se găsesc la tot colţul. Atunci nu le procurai atât de uşor…

O altă prezentare are legătură cu familia. Momentele petrecute de Otilia la ziua mamei prietenului ei, momente penibile, în care îşi dorea să nu fie acolo, în care era tensionată pentru Găbiţa. S-a arătat la masă o relaţie aparent strânsă între părinţii băiatului şi invitaţii săi, dar şi nepriceperea acestora în a-i face pe invitaţi să se simtă bine. Otilia a fost la un moment dat băgată în seamă, oferindu-i-se o ţigară, o ţigară de care ea avea nevoie în acele momente de tensiune şi nerăbdare. Acceptată oarecum cu greu, a stârnit apoi furia unui alt invitat, jignit de atitudinea Otiliei şi de faptul că e nepoliticoasă, că “pe vremea lui…” îi era ruşine să facă aşa ceva de faţă cu părinţii lui.

Deşi aparent avortul e miezul acţiunii, adevăratul miez e trauma Otiliei. Întâmplările de la hotel sunt tragice… M-a cuprins aceeaşi furie şi neputinţă pe care o simţisem şi la Dogville. Nu cred că are sens să mai discut despre doctorul respectiv, aşa erau vremurile. Însă apreciez modul în care şi-a jucat actorul rolul. A fost probabil cel mai important rol din film.

În ciuda iresponsabilităţii Găbiţei (care a făcut multe gafe, minţind mult), Otilia ţinea neapărat să o ajute, să se sacrifice să o “scape” de copilul nedorit. Teoretic o făcea din prietenia ce le lega. Practic, o făcea şi din prisma faptului că şi ea ar putea fi în situaţia ei, lucru arătat spre final, când îşi punea cu prietenul ei problema: “dacă aş rămâne eu însărcinată?”. Nu pot să nu remarc şi atitudinea prietenului ei, aceea atitudine de: “mie n-o să mi se întâmple aşa ceva”.

Alt detaliu: atitudinea de la hotel. Cât de strict era totul, cum trebuia să te milogeşti de recepţioneră… Nu era principiul “Clientul nostru, stăpânul nostru”, din contră, clienţii parcă erau sclavi.

Un film pe care vi-l recomand, dar vă avertizez că e marcant, cel puţin asupra persoanelor de sex feminin.

Aveţi şi voi perioade în care simţiţi că lumea se termină dacă nu faci lucrurile x, y, z repede, exact azi şi fix în momentul respectiv?

Nu ştiu ce am, uneori sunt foarte relaxată şi comodă, nu mă interesează de nimic. Alteori, cum ar fi zilele astea, am impresia că am 15 mii de lucruri de făcut, o grămadă de probleme pe cap şi că dacă nu le termin şi nu le fac (toate de care îmi amintesc) în ziua respectivă, e foarte grav.

Mă simt tot mai obosită. Ar spune unii că sunt aşa pentru că am bacul şi deh, mă chinui cu învăţatul. Da` de unde? Încă stau foarte relaxată în privinţa asta, nu m-am ambalat (probabil o voi face prin aprilie, mai :)) ).

Aveţi un program fix? Sau cât de cât format, pe care încercaţi să-l respectaţi? Eventual unul de pe o zi pe alta… Eu mă gândesc noaptea (sau ar trebui să spun dimineaţa, că mă culc în general după ora 1), înainte să adorm, la programul de mâine. Unde merg, ce am de făcut, cât stau, ce fac când mă întorc acasă etc.

Dacă aş privi lucrurile la fel cum le privesc în perioada bună, când sunt relaxată, acum nu fac nimic ieşit din comun şi foarte solicitant. Pur şi simplu mă agit eu…

Ce am mai observat e că uit tot mai repede. Dacă acum spuneam că… nu ştiu… deschid un tab să caut ceva şi mă întrerupe cineva din procedura asta, dar pentru puţine clipe, când revin nu mai ştiu ce voiam să fac. Mi-am propus să-mi iau notes si să pun pe monitor ce am de făcut… Poate îmi revin.

Până una alta, pun unul şi aici. Îmi uit ideile şi mă enervează la culme. Mi se întâmplă să mă gândesc la ceva şi să-mi vină idei de tot felul care îmi trebuie la proiecte, dar dacă nu le notez, uit mare parte din ele.