A însemnat mult pentru mine vacanţa asta. A fost stropul de sprijin de care aveam nevoie să pot să merg mai departe, dar a fost şi o găleată de apă rece… Mi-a dovedit că oamenii mai sunt şi ipocriţi, că pot avea şi alte feţe sau măşti, că încă nu am învăţat complet să spun „nu” când chiar nu vreau, că încă nu pot să spun mereu ce mi se întâmplă, de ce nu sunt bine uneori şi că… distanţa doare. La propriu şi la figurat.

Mi-a amintit de perioada trecuta, mi-am amintit de când eram copilă, mi-am amintit de persoane cu care s-au cam răcit relaţiile, însă nu din cauze negative. Aşa a fost să fie… M-a bucurat însă să-mi dau seama că, deşi a intervenit acea distanţă, sunt oameni care pot să-mi fie aproape oricând am nevoie sau care îşi doresc să mă ajute chiar dacă efectiv nu au cum sau cu ce. La urma urmei, nu e dracu chiar atât de negru.

Am realizat din nou că tata e cel mai minunat om pe care îl ştiu, că bunica are putere cât 100 de oameni, că a mea Karisucă iubeşte zăpada şi că eu urăsc frigul… (dar nu aş refuza o bulgăreală romantică…)