Crede si cerceteaza.

Da. Adica nu, fara diacritice.

Stau. Da, da (cu glas de bunica)…Da. Chiar asta fac. La absolut orice gand, nu tresare nici un fir de par , nici ala nu e in stare sa “gandeasca”. Fac un efort eroic si-mi pun mana pe frunte. Iti vine sa crezi ca scriu despre mine? Ard.

Intotdeauna mi-a placut expresia asta cand eram mica si aveam febra. Mama era ingrijorata, se uita la mine cu un fel de ironie care spune “Eu sunt mama, eu stiu” si-mi zicea:

-Arzi…

Ard si ieri, dar nu ca azi. Ard si azi, dar nu la fel. Ard si maine…Dar inghet. Stii, daca iti pui mana pe frunte cat ai febra si incerci sa vorbesti cu peretii, iti raspund. Iti spun SIGUR ca vor raspunde. Mie imi raspund mereu.

Cand imi pun mana pe frunte, simt o explozie de piscaturi mititele pe palma, parca vreau sa-mi fac singura rau. Cand eram mica stateam ore-n sir cu palma lipita de fata mai-mai sa ma-ncalzesc un pic. Prin nu-stiu-ce filozofie credeam eu ca daca pui palma pe frunte iti faci febra. Adica, nu ai febra si apoi vezi ca ai febra, e efectul invers.

Micul prinţ

– Citeşte! Trebuie să citeşti! Numai aşa vei ajunge ceva în viaţă!

– Da, mamă! Aşa voi face. Promit, spuse copilul şi zâmbi.

Şi a plecat. A ajuns în camera lui, unde era universul copilăriei. Multe jucării, erau în jurul. Un tren prăfuit era uitat în mijlocul camerei, iar o maşină de poliţie asigura protecţia patului, pe când nişte soldaţi se luptau pe viaţă şi pe moarte pe noptieră. Dacă nu erai atent, puteai face vreun accident aviatic cu zecile de avioane agăţate de tavan. Şi undeva într-un colţ, stătea pitită o minge de baschet. Copilul trânti uşa de perete şi se uită nehotărât. Se uită la carte şi citi titlul:”Micul prinţ”.

De fapt acum copilul ar trebu să ia mingea de baschet, să arunce cartea afară pe geam şi să zică:”N-am nevoie de citit!”. Apoi cu mingea să strice toate jucăriile şi să spargă geamul. Să vină mama lui şi să-l premieze pentru ce-a făcut şi să-l trimită în curtea casei să se joace frumos cu alţi copii. Deci, puştulică iese şi cum trenul nu trece prin curtea lui, îl calcă un Trabant. Frumos, de fapt copilul nu moare, ci se transformă într-un monstru şi de fapt trabantul nu era o maşină oarecare, ci era de fapt un avion care greşise pista. Ok, gata.. Mă duc să dorm..

Ce-am vrut să scriu şi ce-a ieşit…

Only the Good Die Young

De ce intotdeauna cei buni mor repede? De ce oamenii veseli pe care ii vrem alaturi de noi, taman ei dispar primii? De ce nu pot fi tot timpul langa noi sa ne inveseleasca prin simpla lor prezenta? Si iarasi o mai veche intrebarea de a mea:” De ce exista suferinta?”. Atatea intrebari care nu mai folosesc la nimic.

Dar datoria noastra este sa tinem la ei.Orice ar fi, oriunde am fi. Niciodata nu trebuie sa uitam ca au fost, pentru ca ei nu au disparut, ci traiesc alaturi de noi, merg cu noi, stau in aceeasi banca facandu-ne sa speram ca nu e adevarat. Ii asteptam ca intotdeauna curiosi ce-au facut peste ziua care tocmai a trecut si noi am fost acasa la noi, deci nu ne-am vazut. Ne e dor de ei, pentru ca sunt prietenii nostrii, colegii sau de ce nu familia noastra. Dar ei nu mai vin…

Diana, tu vei ramane intotdeauna in inima noastra, a colegilor tai, a familiei tale. Tu, nu vei pleca dintre noi. Dumnezeu sa te odihneasca in pace, suflet bland si nevinovat!

Anul 2019

A trecut deja?! Prea repede. Ce-am facut anul acesta:
– am devenit major.. da undeva prin ianuarie s-a intamplat asta
– prin aprilie m-am apucat de blog si cred ca e decizia anului.Nu regret deloc, cu toate ca am avut multi “fani” care au incercat sa ma faca sa regret. Dar totusi am cunoscut multe persoane de treaba cu ajutorul lui. Blogul a devenit incet-incet o parte din viata mea, fiind primul loc unde-mi scriu bucuriile, nervii si de ce nu, deceptiile.
– prin iunie am reusit sa termin clasa a 11 si am plecat prin tabere unde am lucrat ca madrich (instructor). A fost cea mai tare vara, dar si cea mai obositoare. Am plecat pe 15 iunie de acasa si am venit inapoi pe la sfarsitul lui august.

Am reusit sa vad Babele, Sfinxul, Busteniul, Brasovul etc, dar si Budapesta.
Am reusit sa fac si alte proiecte, dar nu sunt chiar asa de importante.
A,da.. am reusit sa ma mut la o alta firma de net.
Ce n-am reusit. Aici lista e prea mare, dar speranta mea pentru 2020 este sa fac ceea ce n-am facut anul acesta.
Per asamblu, anul 2019 a fost un an bun cu suisuri si coborasuri, unde am cunoscut multe persoane, am muncit destul de mult si mi-am facut blogul..
VA DORESC LA TOTI UN AN NOU BUN!

Stare de om prost

Azi mă simt prost. Deobicei nu sunt prost, dar azi m-am simtit ca unul. Nici măcar două fraze n-am putut lega, dar ce bine a fost. Am trăit parcă în altă lume. Nimeni nu mă băga în seamă, dar ştii de ce ?? Pentru că eram omul prost. Aveam lumea mea în care porcii zburau, copiii creşteau, lumea trăia veşnic şi era mereu veselă. Toţi zâmbeau, erau fericiţi. Fiecare işi trăia visul. Ce mai .. era raiul pe pământ.

Ură? Mizerie? Rasism? Antisemitism? Nimeni nu auzise de ele, n-aveau de unde. În lumea mea dispăruseră din dicţionare orice cuvânt care ar jigni pe cineva, deci pacea trona. Şi acum stau şi mă gândesc la acea lume. Oare de ce nu trăim în ea? Cine ne opreşte? Noi înşine. Trăim în secolul vitezei, al Internetului, al sentimentelor fara sentimente.

Totul se rezumă la mailuri, messenger.. în curând o să uităm să şi iubim. Omul a început să caute răspunsurile la marile dileme ale lumii, dar a uitat să se bucure de micile plăceri ale vieţii şi de aceea din în ce mai multă lume e tristă.

Fraţilor!!! Nu mai fiţi atâta de serioşi!! Viaţa e frumoasa, nu înseamnă doar bani, cunoştinţe, note şcolare, ci e mult mai mult. Aveţi doar o viaţă, n-o pierdeţi inutil!

1 decembrie

Inca nu e 1 decembrie,dar va fi. Vorba aia :”Numai maine nu-i poimaine!” Si ce face lumea pe 1 decembrie?? Sarbatoreste ziua nationala a Romaniei sau na, cei de la protv ziua lor . Dar totusi, 1 decembrie e ziua mea preferata. Vad defilarea, ma uit la luminitele pentru sarbatori ca atunci se aprind (da sigur, pot trai si fara ele). Tot de 1 decembrie incepe si sezonul de iarna.

Obiceiul zice asa:Botosaniul se muta la Vatra Dornei. De ce acolo? Pentru ca e cea mai apropiata statiune de Botosani, cea mai accesibila, dar nu si cea mai frumoasa. Cel putin 90% din elevii Laurianului vor fi acolo(mandru ca fac parte din cei 10 % ce nu merg). Personal nu inteleg de ce musai pe 1 decembrie trebuie sa fiu la Vatra?? Probabilitatea ca atunci sa nu fie zapada este foarte mare, adica sa ma duc acolo si sa ma uit pe muntii golasi.That’s no fun.

Asta pot sa fac si vara.. aaa.. ca merg cu prietenii si bem suc asta e altceva, dar asta facem si acasa. Si sigur ca daca as alege o statiune montana cu siguranta n-ar fi vatra ca nu-mi place.Parerea mea este ca in vacanta de iarna s-ar merita o fuga pana la munte ca atunci zapada (mai mult ca sigur) va fi, multa lume (nu-mi place) si distractie multa, acum nu vad rostul.

Ai o mie??

Mulţi s-au confruntat cu problema marunţişului la magazin. De obicei ca rest primeşti rest o gumă , o mentosană, un prezervativ (asta prin Odobeşti), o cutie de chibrituri etc, sunt de acum ceva normal. Te-ai obişnuit deja şi ştii că înapoi nu poţi să le dai pentru că nu poţi demonstra vânzătoarei că acele produse sunt de le ea din magazin, cu toate că acum două ore când ai cumpărat o sticlă de cola, ea ţi-a dat o cutie de nimicuri.

în fine, trecem peste. Azi am fost la cumpărături la un supermarket din oraş (începe cu F şi au o maşină vişinie în faţă). În faţa mea se aflau două colege de liceu, ambele din clasa a 12. Ajung ele la casă să plătească. Bineînţeles că ceea ce au cumpărăt ele nu era sumă fixă,prima trebuia să dea 40 bani şi a doua 30 bani. Logic că vânzătoarea n-avea rest.

Dau din marunţişul meu lor şi plătesc fetele frumos ce-au avut de plătit (prima a dat 35 din banii ei). Ajung eu la casă. Am avut de plătit 10.60. Am vrut să-i dau 11 Ron şi să-mi aştept restul, dar văzându-i ochii cum sclipeau la mărunţişul din mâna mea, i-am dat mai întâi cei 60 de bani. Era în culmea fericirii. Nu mai conta că trebuia să-i dau 10 Ron, avea marunţiş. Saraca…

Incearcă

“Are nouă vieţi.Poţi să o arunci de la balcon,oricum va cădea in picioare.Hai incearcă,nu-ţi fie frică!!”…o frază dintr-o discuţie purtată cu fratele meu,undeva la vârsta de 5-6 ani când tata s-a îndurat de noi după multe rugăminţi pecetluite cu lacrimi de crocodil si ne-a luat o pisică.Mai bine n-o făcea,a trecut prin prea multe sărăcuţa.Eh,copii entuziasmaţi !…

Şi noi,oamenii,avem nouă vieţi!De fapt nu,avem mult mai multe.Avem câte vrem!Putem muri ori de câte ori vrem într-o zi!Şi reînvia imediat!…Fiecare îşi alege,în funcţie de cât de mult doare.Sau de cât de mult vrem să ne doară.Şi totuşi,dar până când tot mereu?

Suntem tari,suntem luptători.Oricât am sta in “moarte clinică”,găsim calea de întoarcere,TOT TIMPUL! Nu avem nevoie de aparate care să ne ţină în viaţă.Avem nevoie doar de iubire!Din toate punctele de vedere.De atenţie şi înţelegere.

Mi-e dor de copilărie.Când totul era frumos şi nou!!Cu întrebări şi griji specifice vârstei…sincere şi nevinovate…croşetate însă mereu cu răspunsuri si soluţii.

M-am săturat să văd pe stradă numai lume tristă,gri.Priviri reci fără de speraţă.Gânduri in finaluri apocaliptice.
Da, e greu.Însă..de ce să nu schimbăm,când putem?Nu există nu pot,există nu vreau!Într-un fel sau altul,poţi schimba!Cât de puţin.Şi tot e mai bine!Bucuraţi-vă!
Chiar e posibil…2 copii de 5-6 ani au reuşit!…Pisica a căzut in picioare!TOT TIMPUL!;)

Caietul

Atât i-a mai rămas: un caiet! Un caiet cu copertă verde pe care se simţea trecerea multor perechi de mâini. Nu-i păsa lucrul acesta. Era singurul lucrul care-i amintea că a fost om, că a trăit, că a râs, că a plâns, că a iubit! Când îl deschidea, revedea toată viaţă pe care nu mai putea s-o retrăiască. Un accident banal, de cascadorii râsului l-a obligat la tristeţe, ţintuindu-l într-un scaun blestemat cu rotile. Toţi l-au părăsit, inclusiv familia. Era neajutorat.

Stătea pe marginea patului şi privea pe geamul murdar al garsonierei sărăcăcioase de la demisolul unui bloc gri lipsit de viaţă. Vedea sute de perechi de picioare care spuneau o poveste, dar el nu vroia să asculte niciuna.

Astăzi era o zi specială, era 29 septembrie, ziua în care i s-a născut primul băiat din cei doi pe care i-a adus în lume, dar de care nu mai ştia nimic. Auzise la un moment dat că ar fi plecat din ţară, dar nu era sigur . De soţia sa nu mai auzise de 3 ani, din ziua accidentului, când printre durerile de moarte a auzit-o spunându-i doctorului :” Şi ce să fac eu cu el schilod? Nu vă dau niciun ban să-l operaţi! Nu-mi pasă ce i se intâmplă!”. Amintirea glasului femeii îl enervă puţin , reaprinzând în el ura ce i-o purta .

– La mulţi ani, fiule! Poate-ţi mai aduci şi tu aminte de taică-tu care te-a crescut că încă n-a murit şi în acte.

Un ciocănit nervos se auzi în uşă. Bărbatul se aruncă din pat, se târî prin parchetul murdar până la uşă . Rămase surprins. În afară de administratorul blocului, care îi mai aducea din când în când ceva de mâncare, nimeni nu mai ştia de existenţa lui. Acum în faţa lui era un domn bine imbrăcat, tânăr, ce emana un miros plăcut , de mult nemaiîntâlnit, de parfum ce-i binecuvânta nările . Se uita la el de jos şi-i veni în cap două comparaţii: el-şoarece, omul din faţa sa un Uriaş, el-David, elegantul-Goliat. Îi era frică, inima îi bătea din ce în ce mai tare.

– Spuneţi-mi cărui fapt îi datorez această onoare?

– Am venit să vă dau o veste proastă! Soţia dvs a vândut garsionera asta. Trebuie s-o părăsiţi în 48 de ore. Vă doresc o zi bună!! Şi plecă…

Peste exact două zile, a ajuns în stradă. El, un bărbat infirm, într-un scaun cu rotile şi cu un caiet verde care-i amintea că a fost om, că a trăit, că a râs, că a plâns, că a iubit….

Eu ce fac??

O mare greseala a profesorilor (cel putini la ai mei o vad) este ca ei nu te ajuta in alegerea unei facultati mai apropiate facultatilor tale mintale, ci au grija sa aminteasca elevilor in fiecare minut a orei ca la vara au bacul, dar niciunul nu zice “Ba, tu la ce facultate vrei? Ce dracu vrei de la viata?”.

Nu stiu daca ne trateaza cu nepasare sau asta le e meseria. Nu cred ca o sa pateasca ceva daca renunta la o ora de curs sa ne ajute cu un sfat bun.Sunt si ei parinti si poate au copii in situatia noastra. Poate nu-si dau seama, dar multi ii pot alege ca modele in viata si un sfat de la ei poate valora cat o comoara.

Azi am stat cateva ore si am lecturat lista facultatilor din Romania. Sunt multe facultati interesante, multe domenii mi-au placut, dar nu mi se potrivesc. De exemplu in Suedia de prin clasa a 10, elevii incep sa se pregatesca exact pe ce vor sa faca mai departe si astfel isi dau seama daca li se potriveste viitoarea meserie sau nu. Cunosc un caz cu un tip care intrase la doua facultati, una era medicina si una era constructii. Iertati-ma, dar ce au astea doua in comun?! Daca intra la medicina si farmacie ziceam si eu, macar e acelasi domeniu.