1. mirosul de farmacie – îmi provoacă o senzaţie de vomă, de ameţeală, de greaţă, ba chiar de somn.
2. sunetul polizorului – uhuu, cred că e cea mai nenorocită “sculă”. Este prima întrebare pe care o pun după ce se uită doctoriţa la măselele mele: îmi umblaţi cu polizoru’ ălaaaa?
3. gustul pansamentelor – damn, îmi vine să vomit. Deşi arată că eşti aproape de încheierea unei experienţe la dentist, e destul de nasoală. Au pansamentele ălea un gust … acru amestecat cu amar… amestecat cu gust de varză murată trecută.
4. acele cu care îţi scoate nervu’ – numai cu aşa ceva am crescut. Ultima dată când am mers zice doctora: îţi umblu cu acu’. Mai ştii cum e? Cum căcat aş putea să uit asemenea experienţe plăcute? Doamne…
5. faptul că spune: dacă te doare, mă strângi de mână. Şi strângi, nene, şi strângi, şi te alegi cu un mare mare maaaaare căcat. Durerea nu ţi-o alină, unii doctori nu se opresc, chit că le-ai rupe mâna.

Rugaţi-vă pentru mine, mâine mă duc la tăiere!

Fac alergie şi de la soare, pe gât şi pe piept în funcţie de decolteul tricoului. Mă miram de ce îmi apar brobonele micuţeeee. Prima dată am crezut că fac şi al3lea bubat, că nu mai ţin minte dacă l-am făcut.

Vorbeam despre o serie de lucruri care mă irită:

Oamenii care se lasă rugaţi. Le place să îi rogi de vreo 3-4 ori, să îi întrebi, să îi bibileşti, să îi mângâi pe suflet, să te enervezi până îţi sar creierii din balamale, apoi parcă-parcă s-ar catadicsi să îţi arunce o explicaţie dată pe departe aşa, adică nici aia în puii ei.

De ce unii dintre noi avem impresia că totu’ ne stă la cur, că fiecare om este obligat să ne acorde atenţia şi răbdarea care, după părerea noastră, ni se cuvin?

Impotenţa Neputinţa de a ajuta. Cum e drace când vezi că persoanele la care ţii au probleme, sunt supărate, sunt în impas iar tu eşti, teoretic, legat de mâini şi de picioare? E aiurea de tot, pe bune.

Scleroza de bătrâneţe, precum şi comportamentul omului bătrân, la general vorbind. Exemplu? Bunicul meu. Este un om care la viaţa lui a trecut prin toate şi, de ce să nu recunosc, a ştiut să se descurce, să îşi întreţină familia, ba chiar să trăiască la un nivel foarte bun.

S-a descurcat deşi a avut probleme destul de mari şi situaţii extrem de dificile, şi eu vorbesc doar despre ce cunosc, dar barem ce nu ştiu? În fine. Pe lângă asta, a fost un om care a ştiut să se facă util, să facă, încet-încet, câte puţin din toate.

Dar hai să vedem, treaba se schimbă. Nu mai suntem în anii 70-80, nu? Treaba s-a schimbat, oamenii de asemenea. Tehnologia, comerţul, industria- toate au suferit schimbări, mai bune sau mai rele, mai mult sau mai ăuţin vizibile.

Acum, tu om la 70 de ani, de ce te încăpăţânezi să spună omu’ ca tine, în pofida faptului că eşti conştient de întorsătura lucrurilor? De ce vrei să iasă neapărat ca tine, să demonstrezi că numa’ tu ai dreptate?

Vreme trece, vreme vine, înţelepciunea nu ţine- părerea mea. Ce mă enervează, de fapt? Comportamentul bătrânilor şi atitudinea lor kind of *aim dă măust inteligent*. Mai lasă şi pe altu’ să vorbească, tată, poate are şi el dreptate.

Stomatologii şi cabinetele lor. Fobie? Cu siguranţă? Senzaţie de genul: “Eu am plecaaaaat de-aici”? Fără îndoială. Da, mâine mă aşez pe scaunul ăla nenorocit. Doamne ajută! Dacă nu postez mâine, să ştiţi că am murit.
Da, da, îmi place să mă plâng şi îmi place la nebunie!

Omu’ care te sâcâie deşi te vede că te enervezi sau că nu ai poftă. EL cică o face în glumă, apoi dacă îţi sare ţandăra şi îl înjuri, tot tu eşti ăla nesimţit. Mă piş. Îmi place să fiu nesimţită.

Pentru oricare dintre noi parfumul reprezintă simbolul senzualităţii, al personalităţii şi al stilului. CLAR!
Eu cred că am făcut din asta o mică obsesie. Nu neapărat o obsesie pentru parfumuri, cât obsesie pentru ca omul să miroasă plăcut.

E onorant să miroşi frumos! Dacă nu pentru tine măcar pentru ceilalţi… Astăzi parfumul reprezintă incontestabil un must-have pentru decenţa fiecăruia.

NB: a mirosi frumos nu înseamnă să laşi o dâră de parfum de 4 km.

Sfaturi:

1. Când încerci un parfum, nu îl pulveriza pe haine, ci pe piele. Lasă-l câteva minute pentru ca mirosul să se modifice, altfel rişti să te izbeşti de o puternică “ştampilă” de alcool. De altfel, nu flutura mâna ca să se evapore mai repede, pentru că nu va mai mirosi la fel.
2. Nu îţi cumpăra un parfum doar pentru că îţi place cum miroase la cineva, întrucât acesta reacţionând cu pielea şi uleiurile naturale ale corpului, are un miros ce diferă de la persoană la persoană.
3. Este foarte important să ştii “să porţi” un parfum. Nu vei fi deloc atrăgătoare dacă îi vei îmbâcsi pe cei din jur cu parfumul tău. Important este ca doar persoana de lânga tine să simtă un miros discret.
4. Nu te parfuma înainte de a merge la cumpărături, altfel parfumul tău se va amesteca cu cel din magazin şi rişti să faci o alegere greşită.
5. Ai grijă să nu miroşi mai mult de trei arome consecutiv. Pe următoarele deja nu le vei mai percepe bine, simţul olfactiv va fi influenţat de aromele precedente.

Cuvântul parfum vine din sintagma latinească “per-fumus”, însemnând “în întregime fum”. Mai târziu, francezii au dat numele de parfum mirosurilor plăcute care plutesc în aer la arderea tămâii. E interesant de ştiut că au existat puţine perioade în istorie care nu au fost influenţate de parfum.
Asta era doar o mică observaţie.

În ceea ce priveşte femeile, toate iubim parfumurile… Oricât de rebele sau nonconformiste am fi, tot vom găsi un parfum care să ne reprezinte atitudinea şi personalitatea.
Se zice:

• Pentru genul de femeie romantică, feminină, îndrăgostită şi visătoare se potrivesc parfumurile cu arome florale şi dulci de trandafir, iasomie, liliac sau lăcrămioare.

• Citricele sunt indicate femeilor active, puternice, deoarece îţi pot da poftă de viaţă şi elan pentru acţiuni îndrăzneţe.

• Iasomia este indicată femeilor puternice şi rafinate, sau celor care doresc să se simtă frumoase în orice împrejurare.

• Femeie seducatoare? Atunci ţie ţi se potrivesc aromele senzuale, capricioase cum ar fi cele de fructe, flori exotice, santal.

• Copilaroasă? Daca eşti nestatornică, veselă, pusă pe şotii, curioasă, doreşti să descoperi lumea prin toate simţurile tale, atunci ţi se potrivesc cel mai bine parfumurile cu aromă de fructe, pepene galben, afine, coacaze roşii şi negre, sau de flori de mandarin, măr şi zambile. Şi aromele de ciocolată, migdale, vanilie şi scorţişoară ţi se potrivesc foarte bine.

• Camelia este aroma potrivită femeilor optimiste şi visătoare, iar chihlimbarul sau ambra este esenţa care îmbracă personalitatea oicărei femei stilate.

În opinia mea, un parfum bun este acela care este armonios, bine definit şi niciodată plictisitor , la care nu vrem să renunţăm pentru mult timp! Trebuie să aibă o aromă naturală , dar să şi surprindă, să caracterizeze persoana care-l foloseşte şi nu trebuie să fie ales doar ca urmare a modei trecătoare!

…poate am ştii să facem ceva în privinţa asta: s-o păstrăm undeva în adâncul sufletului cu fiecare detaliu al său, să îi simţim parfumul şi dimineaţa următoare, să gustăm bucuria şi împlinirea gândindu-ne că poate fi ultima …

Dacă am învăţa ca frumuseţea exterioară poate să nu aibă nici o legătură cu interiorul unei persoane …

Dacă am învăţa să punem în practică toate aceste teorii de care ne legăm şi pe care le transmitem altor oameni zilnic …. poate am învăţa totuşi să trăim clipa, să mai lăsăm raţiunea deoparte.

Dacă am învăţa să deosebim momentele în care trebuie să ne lăsăm purtaţi de val de cele în care trebuie să gândim şi mişcarea ochilor…

Dacă am putea avea un moment de … de stangnare… în privinţa timpului, da! Timpul să stea în loc, asta mi-ar fi dorinţa.
Şi ne limităm la acest cuvânt “dacă”, fir-ar să fieeee!
De multe ori am privit cu ochii mari şi întrebători bolta cerească în copilărie, fără să înţeleg prea multe din spectacolul fără de egal al înălţimilor celeste.

Dar, parca niciodată nu am simţit atât de adânc în suflet dorul şi dragostea de înălţimile necunoscute şi de cele 200 miliarde de stele ce se spune că formează, împreună cu materia interstelară, galaxia noastra, ca în acea noapte în care dragostea s-a desfăşurat sub privirea albă şi complice a Lunii şi sub obladuirea Luceafărului de seară şi de zi…

Ciudată nebunie! Curată pasiune!
Cu câtă intensitate poate un om să iubeasc? Ştim să arătăm cât iubim? Ştim cu siguranţă când iubim? Ştim să profităm de momente şi de şanse?

Cand îţi e dor de cineva ce trebuie să faci? Să plângi, să râzi, să uiţi sau să mergi să îl vezi? Sunt norocoasă, am fost fericită pentru o zi şi a ajuns cât pentru o săptămână, am râs cât pentru 10 ani, m-am plimbat cât pentru 69 de ore de sport, am băut Cola cât nu trebuia, fapt pentru care mă doare gâtu’.

Dorul este una din cele mai grele boli ale sufletului, ale minţii, ale omului în sine.
Frumos şi adevărat a grăit Maria Tănase în ale sale versuri: “lung e drumul Gorjului, da’ mai lung e-al dorului, de la Gorj te duci şi vii, dorul n-are căpătâi!”
CE MAI CONTEAZĂ?

Mi-e dor, mi-e dor de ieri, de el, de zile bune, de linişte, de faleză. Nu doar de trecut ne e dor. În realitate, ne e dor de noi înşine în acel trecut. Mi-e dor de verde de verdele verdelui spre care ne îndreptăm; deja se luminează de ziuă şi miroase a primăvară; dincolo de steluţele din fereastră e drumul iluzoriu drumul- şi de acesta mi-e dor. Mi-e dor să păşesc pe nisipul fierbinte … Mi-e dor să ascult valurile, mi-e dor să intru în Biserică şi să îmi simt sufletul undeva sus …

Uneori ne intoarcem în acele locuri, aşa cum am facut şi eu. Clădirile, străzile, oraşele, chiar şi oamenii, sunt tot acolo, aproape neschimbate. Dacă de ele ne-ar fi dor, ar trebui deci să simţim la fel ca atunci, nu? Şi totuşi nu mai suntem în stare. Doar sunt toate acolo, în jurul nostru, aproape aşa cum le-am lasat şi ni le amintim. How come the magic is gone, though? Ce anume lipseşte? De ce, totuşi, locurile ne par pustii si oamenii străini?

Zilnic cutreieră roboţi pe stradă- bucăţi de carne în mişcare cu designe-uri atrăgătoare! Sunt un pion pe o tablă de şah . Prins în lanţurile vieţii . Mi-e dat să privesc alţi pioni sinistraţi de o tură şi încă doi nebuni . Încerc să fiu fericită cu fiecare pas …

Nu te bucura când totul pare să fie perfect, dar nici nu uita să apreciezi momentele frumoase pe care le-ai trăit mai devreme. Ce joc ciudat mai e şi ăsta?! Ce întorsătură cretină şi exasperantă pot lua lucrurile uneori …. tocmai atunci când nu trebuie!

Fericirea nu se atinge nicodată, pentru că întotdeauna vom tinde spre tot mai mult, nu vom fi multumiţi cu ceea ce avem. În loc să fim fericiţi pentru că am terminat orele mai devreme, pentru că am ieşit în oraş cu prietenii, noi ne plângem şi spunem că nu vom atinge niciodată fericirea şi asa este- atâta timp cât vom tinde spre un ideal prea înalt, spre o fericire absolută, nu ne vom putea bucura de lucrurile mici şi poate nesemnificative din jurul nostru, vom pierde totul doar din dorinţa unui sentiment mai puternic de fericire.

Astea sunt vorbe. Da, eu vorbesc, tu citeşti, reţii, dar nimeni nu aplică. La naiba cu a teorie!
Nu trebuie să ne mulţumim cu momentele de fericire pe care le trăim, însa nu trebuie nici să le ignorăm, trebuie să le trăim. Cred că foarte mulţi şi-au zis cel puţin odată “aş vrea să mai am 16 ani odată”.
vorba cântecului “progresăm şi uităm să fim fericiţi….“

PE ULTIMA SUTĂ de metri. E clar, vis spulberat. Ah, dar nu! La capăt acolo începe să se arate o bucăţică de soare. O fi pentru mine sau mai bine pun mâinile la ochi?

Ete na! E al meu, tu eşti al meu, şansa îmi aparţine. Acum sunt sigură, dar tremur … Nu eu, ba eu. Uite, tremur şi psihic, drace! Dar e ceva … interior, mai puternic, ceva ce îmi taie răsuflarea … Ce ciudaţi suntem noi, oamenii- o simplă întâmplare (”simplă” fiind folosit doar ca termen, căci întâmplarea în sine este complexă) ne schimbă radical în doar câteva momente.

Frontiere, bariere, limite şi ziduri ale timpului; şi-ale mele pentru că sunt complice. Dar am şi eu dorinţe, fapt pentru care trădez contractul, afacerea cu timpul şi îl las în bătaia vântului, acum nu îmi mai pasă de el, acum îmi pasă de EL.

Acorduri de jazz, un strop de rock şi-o doză de Pepsi … Am impresia azi că ameţesc de la atâtea amintiri, că simt vântul primăverii cu adevărat, am impresia că realitatea aia nu vroia să se termine, îi părea atât de rău să mă lase aşa, să mă amăgească doar câteva ore. Ştii că eternitatea asta e scurtă? Nenorocita!

Ea – câteodată simte prea mult şi asta o trezeşte din somn. Imaginile se derulează prea rapid prin faţa ei ca să mai poată înţelege ceva concret. Daca ar vrea, le-ar putea opri cumva, dar înca nu ştie asta.

Priveşte oamenii de pe stradă şi i se par grăbiţi, dar ea crede că ei, de fapt, nu se duc nicăieri. N-au scop, nici destinaţie, nici motive pentru a le avea. Îi place când vede lacrimi umplând ochelari de vedere.

El – copil! Aşa … nevinovat, în ciuda aparenţelor. O suportă chiar şi când e rece şi sarcastică, deşi uneori întrece măsura. Se uită în ochii ei şi începe aventura. Îi citeşte în suflet, iar sărutul înlocuieşte, fără drept de apel, timpul necruţător. Buzele sunt minute aşternute peste alte minute. Se transformă în secunde…

Ea către El: “Simte odată cu rândurile. Ce suntem noi doi? O colecţie de metafore. Mi-a spus cineva să mă uit prin cameră şi să observ ce îmi lipseşte: neprevazutul ce îmi deschide ochii spre orizonturi incredibile. Tu. Câteodată cred că ştiu cum eşti şi nu încetez nici atunci să încerc să te înţeleg cu toată fiinţa mea. Dacă magia dispare??”

El: “Eşti o prostuţă. Nu o spun cu răutate, nu mă privi cu ochişorii aceştia! Crezi că frumuseţea lor mă dă pe spate? Eh, crezi bine, eşti superbă, de-asta nu mă mai satur de tine. Te-aş privi ani în şir, însă timpul …”
Ea: “ssh, nu vreau să mai aud nimic. Te iubesc, iar timpul nu va face cum îi pofteşte inima, în cazul în care iubirea este suficient de puternică … Now, please hug me and let mi dream of this! ”

Dimineaţa e invadată de amintiri, de ganduri lipsite de înţeles- dar plăcute în felul lor, de glasuri lipsite de identitate şi individualitate ce strigă în abis (…)

Aţi observat ce discuţii se aprind la teme precum bărbaţi vs femei?
Aoleu, sar toţi din stânga şi din dreapta de zici că e revoluţie.

Problema noastră este că uneori nu vrem să acceptăm adevărul sau nu îl putem suporta. Nu tot ce se spune e adevărat sau nu se aplică la toţi, dar odată ce a fost zis are o rădăcină undeva ascunsă, eu aşa zic. Altă chestiune ar fi că se generalizează şi nici asta nu ne convine. “Cum să fiu eu băgat/ă în aceeşi oală cu ăla/aia?”

Ne place să vedem pe celălalt că suferă când îi zicem ceva şi continuăm jocu’, asta este faza şi cu toate concepţiile alea cretine dar adevărate uneori.

Până şi maimuţele ştiu să convieţuiască, dar noi nu. Noi simţim nevoia de a arunca replici arzătoare şi cuvinte aiurea la adresa celor de lângă şi nu e vorba numai de cei de sex opus. Hai că acum intru în alt subiect.

Ne place să manevrăm realitatea după bunul plac, să o modificăm pentru a ajunge aşa cum ne place nouă- adică eu aia bună şi tu ăla de căcat (era un exemplu).

Ne plac chestiile complicate şi dureroase, ne prelungim mereu suferinţa într-un stil foarte imbecil şi specific, ne agăţăm de chestii din trecut fără a mai şti dacă lucrurile alea au meritat vreodată.

Suntem masochişti, ne place să ne chinuim cu amintirile şi cu frânturile de viaţă din trecut.

În viaţă întotdeauna ne cramponăm de noi înşine; de fapt, noi suntem marea problemă, nu alţii. Nu ştiu, de vreo lună şi ceva simt o pornire nebună, de nestăpânit, să îmi trăiesc viaţa aşa cum nu scrie la carte, să plec, să văd locuri, să cunosc oameni noi, să nu simt că toate trec pe lângă mine în timp ce eu rămân impasibilă la ele.
Şi mai vreau o maşinuţă cu un motor tunat care să mă ducă unde vreau eu la viteză maximă.

Ne inhibam atâta de mult simţirile, ne cenzurăm dorinţele, ne scuzăm trăirile intense ca pe ceva nepermis. Cine hotărăşte când şi ce traim? Cine îmi spune mie dupa ce reguli să joc? Ce mi-e permis şi ce nu? Ce am voie şi ce nu am voie? Pe cine să iubesc şi pe cine să uit? ….

De câteva luni sunt ca un leu în cuşcă; în scurtă vreme va muşca din gratiile alea blestemate şi va fi liber…

Încă puţin doar, încă puţin…