Un om și o piatră. și povestea lor

Stăteam zilele trecute în Iași și mă gândeam departe. Aveam în gând oameni pe care i-am îndepărtat de lângă mine sau care simt că se îndepărtează încet. Nu am încercat să caut motive sau scuze, ci doar am simțit că pierd niște oameni, atât. În unii am avut încredere, în alții nu, iar câțiva i-am considerat prieteni buni.

În fine. Din ideea asta, s-a născut snoava, pilda sau povestea următoare:

Un om a lovit o piatră și aceasta n-a zis nimic. O piatră a lovit un om și acesta a deschis gura. Morala:în piatră poți avea încredere

Notă:nu vă gândiți la două obiecte fizice, un om și o piatră, ci gândiți-vă mult mai adânc…

Have a nice day!

Alarmă de incediu

Am rețeta cea mai bună. O foaie albă, fie ea și virtuală, o tastatură neagră murdară și multă voie bună sau nu chiar, dar un dor teribil de scris. Mi-aș dori ca ideile să curgă ca timpul. Fiecare secundă să fie o nouă idee. Dar totuși unde am ajunge, dacă ar fi așa? Departe, poate am ajunge acolo, chiar.

Am scris 3 rânduri care în mod cert nu-ți vor schimba viața. De fapt nici măcar titlul nu te va atrage să citești ce scrie aici. Te chinui, dar nu realizezi de ce. Probabil ți-e foame sau ești de la casa de copii. Știai că îmi place mai nou să văd oameni triști? Sau crispați? E noul meu hobby, dar cel mai bine mă simt când văd un om. Un om adevărat, nu toate copiile astea ieftine (nu neapărat chinezești) ce umblă prin oraș.

Afară bate vântul, iar lumea se grăbește către nicăieri. Șefii tot șefi sunt. Atunci când te aștepți mai puțin vin să te pună la muncă.De aia mi-am iubit întotdeauna șefii. De fapt nu i-am iubit. De fapt mi-au plăcut toți șefii pe care i-am avut, mai puțin unu singur.Ăla, a ajuns șef dintr-o greșeală…

Mi-e dor de liceu, dar asta va fi tema următorului post. Acum plec la o conferință ….

2 zile de respiro

De fapt mai e o zi de lenevit. Ieri am fost prin Braşov mai toată ziua. A fost frumos. Braşovul e un oraş minunat! Pentru prima dată am ajuns şi pe Tâmpa(din lipsă de timp, am urcat cu telecabina).De acolo vezi tot Braşovul. Toţi oamenii par nişte pete văzuţi de la 960 de metrii.

Ce să vă mia zic… e aşa de plăcut seara la munte. De exemplu, aseară am stat într-un hamac timp de două ore şi m-am gândit departe, chiar am şi aţipit puţin. Mâine începe o nouă tabără. Wish me luck!!

O zi minunată vă doresc!

Metode de a introduce codul de deblocare pe telefon

Majoritatea telefoanelor afișează mesajul „SIM Network Unlock PIN” sau „Enter network lock control key” atunci când în telefon este introdus un SIM dintr-o altă rețea, diferit de furnizorul de rețea original. Și există, de asemenea, un câmp desemnat unde să introduceți codul.

Dar, uneori, acest mesaj nu este afișat. În schimb, telefonul dvs. poate afișa pur și simplu mesajul „Blocare rețea” sau „Network Lock” sau „Network unavailable”, fără câmp unde să introduceți codul. În eventualitatea ca telefonul dvs. să nu solicite codul de deblocare a rețelei, există câteva metode care pot fi utilizate pentru ca mesajul „SIM Network Unlock PIN” să fie afișat.

Pentru generarea unui cod aveti nevoie de un serviciu precum cel oferit de smartunlock, bazat pe codul imei al telefonului. Trebuie sa introduceti codul imei si apoi veti obtine un cod de deblocare gratuit.

Samsung nu cere codul de deblocare
Metoda #1: Accesați ecranul de apelare de pe telefon ca și cum ați efectua un apel și apăsați #7465625*638*# După ce vi se solicită codul, introduceți codul de deblocare din 8 cifre.

Metoda # 2: Accesați ecranul de apelare de pe telefon ca și cum ați efectua un apel și apăsați: #7465625*638*COD#

Metoda nr. 3: Accesați ecranul de apelare de pe telefon ca și cum ați efectua un apel și apăsați: #0111*COD#

LG nu cere codul de deblocare
Metoda #1: Accesați ecranul de apelare de pe telefon ca și cum ați efectua un apel și apăsați 2945#*număr de model#. De exemplu, dacă ai un LG Prada P940 introduceți 2945#*940# sau dacă aveți un LG Optimus L3 E400 introduceți 2945#*400#

Metoda # 2: Accesați ecranul de apelare de pe telefon ca și cum ați efectua un apel și apăsați: 2945 # * 71001 #

Metoda # 3: Accesați ecranul de apelare de pe telefon ca și cum ați efectua un apel și apăsați: *#865625#

Motorola nu cere codul de deblocare
Metoda # 1: Accesați ecranul de apelare de pe telefon ca și cum ați efectua un apel și apăsați # 073887 *

Metoda #2: Accesați ecranul de apelare de pe telefon ca și cum ați efectua un apel și apăsați: #786074*

Buna. Sunt eu!

Cerul de la munte e superb.Când eşti în inima muntelui, totul pare altfel, chiar şi timpul. Nu mai este aceeaşi presiune ca de obicei, ci timpul este diluat, se scurge încet, după o regulă numai de el ştiută.

Azi, aş fi vrut să-l întreb. Eram curios. Priveam cerul înstelat pe la vreo 11 şi speram să fie încă 10. Persoana de lângă mine vorbea încet, calm, cu multe pauze în vorbire, exact cum trebuia. Ni s-au alăturat mai mulţi şi iarăşi am uitat noţiunea timpului. Sunetul de chitară ne mângâia urechile.

Eram cu toţii fericiţi. Timpul a trecut, au mai rămas câteva ore… mai e una şi gata, jocul s-a terminat, e timpul să devin altceva sau altcineva…

Culisele…

Citeam mesajul unei persoane cunoscute recent şi am căzut pe gânduri…

Ce se întâmplă în culise, rămâne în culise

Dar nu şi în România… Sună frumos în teorie, dar e aşa de greu în practică. Deseori, tind să cred că bârfitul este un sport naţional în România, că întotdeauna cineva care este în aceeaşi echipă cu tine, va face totul ca să afle ceilalţi, probleme survenite pe parcursul derulării sau înainte de derularea proiectului…

Îmi place teatrul, dar cel mai mult îmi place atmosfera din culise. Emoţiile de acolo copleşesc liniştea, dar când actorii intră pe scenă şi joacă emoţiile dispar, rămânând undeva prin culise…

Chiar şi la şcoală/facultate, înainte de un examen.. emoţiile rămân în culise…

De fapt, dacă n-ar fi culisele totul ar fi un haos. În fiecare zi, la fiecare pas trecem prin culise, nu am putea trăi …

Chiar atunci când îi zici unui prieten, “rămâne între noi”, tot creezi “culise”..

Auzi cititorule, culisele există pentru că altfel nu ar avea sens viaţa… Viaţa e un mare spectacol, dar încurcate-i mai sunt culisele…

Suceava

Şi am ajuns şi acest colţ de rai numit Suceava. Bineînţeles că poluarea oraşului m-a întâmpinat, dar şi o aglomeraţie de maşini care mai mult stăteau decât se mişcau (nu ştiu de ce am avut senzaţia că am ajuns în Bucureşti). Minunaţi şoferi pe acolo.

Vreo 10 semnalizau dreapta mergeau stânga, dar ce să le faci, are tata bani (şi maşină cu număr de Italia, dar asta se întâmplă şi prin Botoşani(cred că e vreun virus ceva).

Nu prea am avut timp să mă plimb prin oraş, dar nu prea am văzut nimic nou pe acolo (n-am mai fost de prin primăvară). Mi-a plăcut restaurantul unde am mâncat, Total Chagall (mai sus de Universitate).

Labirintul vieţii

Întotdeauna mi-am dorit să ajung aici!!! Şi acum iata-mă ajuns aici, nu acolo, nu dincolo, ci aici, fix aici, în locul unde doream să ajung încă din frageda pruncie.Acum nu ştiu ce să fac? Voi avea puterea să trec pragul? Sau mă voi pierde ca un prost ce sunt, în faţa momentului principal? Mi-e frică!! M-auzi!! Nu am curaj. Uite a venit şi ziua aia pe care n-o aşteptam.

Nori de ploaie se abat asupra mea. Să vină ploaia odată, poate în stropii ei pot gândi logic. Un vânt adie uşor, da!! E vântul schimbării! Trebuie să ascult de el, dar nu-mi spune nimic, sau poate nu-l înţeleg eu. Sunt confuz. Cândva eram prieten bun cu vântul. Vorbeam cu el, mă jucam cu el, eram prieteni buni. A fost tot timpul cu mine chiar şi la necaz. Atunci când plângeam cu lacrimi de sânge, el a fost singurul care mi-a alinat durerea, m-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit:”Treci peste! Asta e viaţa!”. Şi am reuşit…

Acum sunt în faţa porţii. Aici am vrut să ajung toată viaţa, încă nu am curaj. Oare cine mă poate ajuta? Să mă rog?? N-am fost niciodată religios, nu ştiu nicio rugăciune. Oare dacă voi cânta la fluier, mă va înţelege? Da!! Asta voi face! Voi cânta,iar vântul îmi va purta rugăciunea. Fluierule, tu mi-ai fost ca un frate! Cântecul tău m-a purtat prin viaţa, mi-a dat puterea să continui. Acum îmi las rugăciunea mea, în cântecul tău. Oare ce să cânt. [şi începu să cânte o melodie ce a învăţat-o de la bunicul lui, care o învăţase tot de la bunicul lui. ]

Gata, voi bate! Hei!!! E cineva acasă?? Îmi deschide şi mie cineva uşa? Sunt Eu! Te rog, ajută-mă, nu fi indiferent! Nimeni nu mă ajută! Dar totuşi, uşa e deschisă, văd dincolo de ea, dar n-am curaj!

Plec! Nu mai am nevoie! Întotdeauna am fost un laş şi tot aşa voi rămâne!

Soarta acestui personaj se încheie aici. Poate mulţi se regăsesc în pielea lui, poate chiar TU cel care citeşti acuma, nu ai avut o dată curaj să deschizi o uşă, să spui ceva. Este foarte important să ştii să treci peste, să-ţi revii. Trebuie să avem curaj sau mai bine zis să învăţam să-l avem. Şi nu putem face asta din manuale, ci din viaţă.

Indiferenţa ucide! Trebuie să fii atent la cei din jurul tău, pentru că un simplu nerăspuns la un salut, poate fi cauza unei nenorociri. Trebuie să invăţăm odată să ascultăm, să-i înţelegem şi pe alţi, să nu ne mai preocupe doar propria persoană. Hai să facem ceva!! Azi, când ieşi din casă, zâmbeşte-i unei persoane necunoscute pe stradă şi apoi uită-te în sufletul tău şi vezi dacă nu te simţi mai bine. Încearcă!! Un zâmbet poate face pe cineva fericit!

Gest frumos

Am ieşit azi din casă şi nu spre meditaţie sau spre şcoală, ci să mă plimb de nebun prin oraş şi să fac nişte poze, că-mi luasem şi aparatul. Aceleaşi clădiri triste, aceiaşi oameni trişti, oarecum grăbiţi şi bineînţeles acele persoane şmechere de fluieră fetele pe stradă. Totul într-un singur loc, Pietonalul Unirii. Acest axis mundi al oraşului, locul unde tot tânărul visează să ajungă, locul spre care se fac pelerinaje întregi, un loc ce şi-a pierdut însemnătatea…

Oricum nu se întâmplă nimic nou în acest loc, deci multe de vorbit n-ar fi. Coadă imensă la covrigi, pietrele sunt ocupate, biciclişti câţi vrei, gardieni ce se plimbă patrulează sunt “câtă frunză şi iarbă”, dar totuşi azi s-a întâmplat ceva. Dar ce-am văzut şi am să scriu mai jos, era în drum spre meditaţie…

Pe o bancă, mai retrasă, parcă de tot ce se întâmplă în jur, uitată de lume, stătea o bătrânică. Stătea acolo singură, în lumea ei, în amintirele ei. Un puşti de vreo 10 ani, să fie, ce se juca cu o minge prin preajmă o loveşte . Ea nu schiţează niciun gest, nici nu răspunde scuzelor copilului. Copilul a plecat cu tatăl lui spre Biserică, unde era un domn ce vindea flori de primăvară.După vreo 5 minute, acelaşi puşti se duce la bătrână şi-i întinde timid florile. Doamna a schiţat un zâmbet, iar în ochii ei se năştea o lacrimă.

Eram înainte de pregătirea de la fizică, aşteptând un coleg să-mi aducă un caiet. N-am putut să fac o poză cu toate că aveam aparatul în mână. Pur şi simplu, n-am putut. Am realizat că mai există oameni pe lumea asta şi sper ca puştiul să fi înţeles gestul făcut. Cine ştie de când, respectiva bătrâna n-a mai primit un buchet de flori? Nimeni nu poate şti când va fi următoarea dată când aceasta va zâmbi sau va lăcrima că cineva s-a gândit la ea…

Mult mai pe seară, după vreo 3-4 ore de la aceasta, banca era ocupată de nişte tineri, ce fluierau fetele ce treceau pe acolo, nimic nemaiamintind de bătrână, copil, flori… banalul cotidian acaparase tot…

Ghiceşte

E ora 7!! Sunt treaz!! Stai mă, că s-a schimbat ora. Acum e 8, asta înseamnă că am dormit o oră mai mult sau mai puţin, cu toate că cineva mi-a dat un sms pe la 3, nu mai contează.
Boxele urlă o melodie veselă, care îmi dă trezirea în această zi.

Duminică. Se termină o săptămână grea, chiar foarte grea. O săptămână în care am muncit mult (şi fizic şi intelectual), în care am fost criticat de multe persoane (unii chiar au numit posturi cu numele meu, ce onoare:D), în care am supărat (ca de obicei) şi m-am şi supărat pe unii, dar până la nuntă ne trece (”ne” că mă refer la ambele categorii, ai înşeles!?) şi mai ales colecţia de fluturi a crescut(mândru de asta).

p.s. Dacă posturile mele vă dau migrene, nu mai citiţi (nu de alta, dar pastilele se dau doar cu reţetă)