Plouă afară. Asta se aude-n geam. Şi am doar lumina de la veioză aprinsă, iar monitorul îmi bate-n ochi cu putere. Din boxe aud sunetele care mă liniştesc; reuşesc chiar să mă facă să stau şi să scriu despre asta. Pentru că vreau, vreau să scriu. Câteodată ţi se arată aşa şi n-ai ce face. Le dai dracu’ şi de teme şi de tot şi nu eşti bun de nimic până nu scrii, pui undeva “la păstrare” gândul de acum.
Revenind la ce mă gândeam eu acum. De atâtea ori mă găsesc în situaţia de a alege. Nu pot s-o fac decât cu ce-mi zice sufletul. Şi abia după mă gândesc la ce mi-a şoptit vocea aia. Şi rău fac! Pentru mine e rău, la alţii mai e şi asta necesar, dar am observat că trăiesc fericiţi numai cei care se iau după suflet. Are şi el o minte a lui, n-o ia numai aşa de nebun, nu-i el chiar aşa de orb cum se zice. Dar îmi (ne) mai trebuie mie (nouă) şi alt creier adiacent, care să facă totul varză.
Să zicem că iubeşti. Da, iar tema asta exasperantă a iubirii care ne mănâncă zilele, nopţile şi tot flămândă rămâne. Şi nu vrei să crezi că-i aşa, sau pur şi simplu nu-ţi dai seama prea bine. Ai probleme şi de altă natură, că doar eşti om şi ai ce aminteam mai sus, o chestie numită creier, care te pune în tot felul de întortocheli.
Ajungi totuşi să vezi că te-a lovit şi pe tine, poate din nou, poate tocmai pentru că nu mai ştii senzaţia eşti derutat ceva vreme; dar acum ştii (şi bine-ar fi să fie aşa, căci ce rău e să nu mai ştii nici ce-i cu tine, nici ce mai simţi, să nu distingi mai nimic din ce e pe dinăuntrul tău). Acuma vine întrebarea “ce faci cu asta?”, pe care ţi-o pui de obicei singurel şi nu prea ştii ce să răspunzi. Începi şi judeci la acest lucru mult şi bine. “C-o fi bine, c-o fi rău; de ce aşa şi nu invers; dar vezi, pe de altă parte mai e şi asta; şi celălalt, despre el ce ştiu, cum îl simt?”.
Păi ajungi să-l simţi la fel. Şi simţiţi amândoi frumos. Asta e frumos. Începeţi să trăiţi iubirea şi ea vă dă viaţă. Adevărata viaţă. Dar apare (ca întotdeauna) ceva care trebuie să strice totul. De la voi, probabil că nu, sunt şi alte chestii care poate lasă doar împresia că “n-a mers”. Se duce totul, cu bine, cu rău, dar numai “cu bine” nu mai rămâne. Şi e rău. Pentru că tu ştii că încă mai simţi iubire. El/ea oare ce-o mai simţi? Nici nu mai ai cum să afli…Treci mai departe, cu problemele tale, cu grijile, nervii de zi cu zi, te preocupi cu altele şi ai impresia că timpul trece fără să te mai macine asta. Oare?
Azi, plecând spre centru treci prin parculeţul ăla unde aţi văzut prima dată magnoliile îmbobocind. Şi el s-a uitat în jur, deşi era aproape miezul nopţii, să nu îl prindă “comunitarii”, s-a ridicat de pe bancă, tu te uitai mirată şi nerăbdătoare să vezi ce face, ce l-a apucat, când eraţi bine merci unul în braţele celuilalt, iar el vine cu o floare proaspăt ruptă (să nu faceţi aşa, că dăunaţi naturii 😉 ) şi ţi-o înfige în păr, aşa frumos după ureche, parcă ar fi vară şi voi în mijlocul pajiştii. Şi a avut noroc, n-au venit “comunitarii”.
Te grăbeşti, dar numai să întorci un strop capul e de ajuns ca să-ţi cadă mapa din mână. E acolo, o magnolie ruptă pe banca voastră galbenă, stă pe margine. Îţi ridici de pe jos foile şi te duci într-acolo. “S-o iau, să n-o iau?…Offf, ce să fac cu ea, nu-i aceea de la el, dar e la fel, e el…”
Peste două, trei zile cînd pleci dimineaţa să duci repede câinele pe afară, pe stradă trece pe lângă voi o tânără cu o pungă plină cu mini-pateuri cu vişine. Goghi (ea-i alesese porecla asta) începe să latre, dar ea nu se sperie, chiar se apleacă să-i dea unul, că doar vede că-i e poftă şi de aceea începuse să se agite. Te bagă şi pe tine-n seamă şi aşa afli că erau pateuri cu vişine. Preferatele ei, exact de la patiseria aia, cu numele înscris pe pungă. Eşti viz-a-viz de patiserie şi te duci să-i iei nărodului de câine câteva, că nu mai scapi de el dacă nu. Guşti şi tu unul şi deja o vezi cum muşca din fiecare încet ca să-ţi facă şi ţie poftă, să vii doar să-i furi unul, cu sărut cu tot.
Trec mulţi ani şi na, acuma “s-a dus totul”, ai întâlnit alte persoane, gândeşti altfel, ai viaţa ta şi nu mai îţi stă mintea la asta. Te duci într-o zi să-ţi cumperi cele necesare pentru o nuntă la care trebuie să asişti, a unui fost coleg de facultate al soţului tău În magazinul de materiale textile, când vrei să cumperi ceva, te serveşte o doamnă amabilă, care îţi tot pare cunoscută. Atunci când eşti pe punctul de a plăti şi pleca, vă prezentaţi una alteia. Şi auzi “Manuela Gindu”.
Numele ăsta era al lui, dar mai există şi alţii pe care-i cheamă aşa, ce naiba! Ca de obicei, iar se întâmplă să-ţi pice ceva, de data asta trei monede din rest, iar doamna e draguţă şi te ajută să le iei de jos. Observi atunci la gâtul ei un medalion cu litera “R”, forma aceeaşi cu a celui pe care mereu l-a purtat şi el. El şi mama sa erau uniţi prin multe, printre care şi asta. Te roade nesiguranţa şi o întrebi scurt de unde vine litera, scuzându-te pentru indiscreţie. Da, el e, Radu. De ce taman acum trebuia să-ţi revină iar în minte? Nu-ţi tace gura, iar ca să mai afli câte ceva despre ce mai face, intri mai deschis în vorbă cu femeia din faţa ta. Atentă, la un moment dat nu îţi mai răsună în timpane decât: “ce mult te-a iubit”.
În noaptea aia iar nu închizi un ochi, de parc-ar fi prima dată. Nici să înghiţi în sec nu-ţi mai vine. E decât un gol, rămas aşa de mult timp, iar nimic nu mai poate să-l umple acum. S-au cicatrizat marginile, nu e ca ţesutul epitelial care se regenerează în permanenţă. Şi câte şi mai câte nu te readuc în postura asta, de “om prostit” în faţa unui perete gol, pierdut departe în nimicul din propria-ţi privirea. Acum sunt regrete doar. Că n-ai făcut bine ceva atunci şi nu asta ar fi problema, că nu le facem niciunu’ pe toate perfect, dar asta era bine să “fie făcut” cum era să fie.
Şanse au fost, sunt încă şi vor mai fi, cum şi trenurile circulă repetat. Lipseşte mintea sufletului, care s-a înecat în inconştienţa gândirii tale. Şi a şi răguşit săracul, dacă de atâtea ori tu ai stat cu dopurile-n urechi fără să-l auzi.
Nu-i aşa că-i trist să fie aşa? Da. Ei, dacă măcar nu ar fi şi cazul tău …”
