Jurnal de drum

Încărcător, periuţă de dinţi, placa, pantaloni, tricouri, şosete, pijamale cu elefănţei etc…

Sunt iar entuziasmată de drum. De fapt, probabil sunt mai entuziasmată de faptul că plec… Legat de drum am două stări. Prima e de genul ”pfai, 7 ore şi ceva, ce plictisitor, o să mă satur de citit/ascultat muzică/stat cu fundul pe fotoliu sau făcut 2 ture pe culoar”. A doua e de genul ”relaxare, lenevit, privit ”pe pereţi” adică pe geam, văzut peisaje, gândit… gândit… gândit… eventual imaginat… eventual plănuit…”.

Pf, totuşi mă tem, atâta gândit uneori e dăunător. Mai ales că eu am tendinţa să interpretez în mii de feluri o vorbă, să despic firul în 15 mii, să pun pesimismul mai presus pentru a nu fi dezamăgită apoi de prea mult ”visat la bine”. Şi de câte ori nu se întâmplă…

Ce-o fi o fi… Deznodământul mâine seară. Sau poimâine.

P.S: Completarea bagajului: fără priviri în urmă, încredere în doctoriţă, strângerea inimii într-o singură bucată şi ceva foi de matematică…

P.S2: Glumeam la elefănţei.

Tradiţii legate de nunţi

Totul a pornit de la melodia Noapte albastră – Gabriel Cotabiţă. Preparam ceva prin bucătărie cu căştile în urechi şi a picat melodia… Îmi aminteşte de nunţi. Dacă nu de toate, oricum, de cele legate de familia mea şi tot grupul de prieteni de familie clar.

Şi mi-au trecut prin minte toate tradiţiile şi obiceiurile legate de o nuntă. Astea evident diferă, nu doar de la regiune la regiune ci mai extins, în funcţie de ţară/religie etc. Bun, dar luăm doar România.

Mă îndoiesc că tradiţiile pe care le cunosc eu, din Moldova, sunt menţinute strict la fel şi prin celelalte regiuni. Dacă aveţi chef poate povestim un pic despre ele şi ne mai luminaţi şi voi cu detalii din zona voastră, să fim şi noi mai ”cultivaţi”.

Se trag toate tradiţiile astea din superstiţii? Din teama stupidă sau paranoică poate a celor mai în vârstă? Pentru că noi tinerii suntem mai… neîncrezători sau chiar nepăsători la fraze de genul ”vezi să nu…. că o să îţi meargă rău”. Eu una mă enervez şi când se mai sperie mama că mă întorc de la poartă înapoi în casă că am uitat ceva:

”Pffff, de ce te-ai întors? Trebuia să strigi, îţi aduceam eu, de acu îţi merge rău. Să ai grijă!”
”Aha… până strigam, până auzeai, până veneai, până îţi spuneam, până mergeai să găseşti şi apoi să-mi aduci… Las` că nu păţesc nimic”

Îmi amintesc nunta soră-mii. Momentul plecării de acasă cu tot cu naşi, mire etc. spre starea civilă. Frumos, toată lumea în maşini, ameţeală cu ordinea maşinilor, întâi cameramanii, apoi naşii, mireasa sau mirele, cum era că nu mai reţin. Oricum, tradiţia spune că mireasă nu trebuie să întoarcă capul în spate pe drumul ei spre…viitor. Ei, prin ameţeala aceea cu ordinea, când toată lumea căuta să ”fixeze” lucrurile (bineînţeles, bărbaţii: începând de la tata şi terminând cu băieţelul mic al vecinei), sor-mea se impacientează. De ce nu pornim? Ce se întâmplă? Şi are tendinţa să se întoarcă. Repede mama:

”Alina! Nu te întoarce că aduce ghinion.”
”De ce?”
”Că întoarcerea este asociată cu faptul că regreţi, îţi întorci capul şi privirea spre casă de parcă ai tânji să mai fii în ea, tu practic acu îţi iei zborul…” Bun, bocete…

În biserică. Scena în care se înconjoară masa de 3 ori. Mătuşa mea:

”Alina, calcă-l pe picior!!”
”Huh?”
”Calcă-l fată pe picior!
”De ce?”
”Ca să fii tu capul casei, tu să decizi, să ai ultimul cuvânt etc.”

Eu nu mă puteam abţine din râs. Asta e varianta pusă în practică a expresiei ”A-ţi ţine bărbatu` sub papuc”, nu? :)) Evident, nu l-a călcat. Mătuşă-mea foc şi pară: ”De ce n-ai făcut-o? Of măi fată…” ”Lasă, amândoi decidem, nu el şi nici doar eu.”

Ieşirea din biserică şi mersul la sală. Lumânările. Aprinse. V-aţi prins? Sunt aprinse dom`le, aşa să rămână! Şi aici explicaţia şi… nu ştiu, intimidarea pentru a respecta obiceiul e mult mai crud.

”Ai grijă să nu vi se stingă lumânările. Le ţineţi bine şi puneţi mâna cealaltă în faţa flăcării.”
”Ok… Dar ce e?”
”Eh… se zice că cel căruia i se stinge lumânarea moare înainte…”

Super conversaţie în ziua nunţii. Ah, ador tradiţiile astea.

Mai sunt multe, una mai ciudată decât cealaltă. Dar clar au legătură cu superstiţiile, cu teama stupidă şi cu… încercarea de a găsi scuze/pretexte/motive pentru care ar eşua ceva? Mi-o şi imaginez pe mătuşa mea acum, dacă ar auzi-o pe sor-mea că s-ar plânge de atitudine a cumnatului, cum i-ar spune: ”Aha!! Eu ţi-am zis fată dragă, acu x ani în biserică să-l calci pe picior.” Ea nu, Batman, Batman. Ei poftim! :))

Am făcut un poll. Bănuiesc deja răspunsurile voastre, însă m-ar mai interesa un aspect. Dacă răspundeţi cu ”da”, dacă admiteţi că sunt puerile sau tâmpite tradiţiile, care sunt motivele voastre pentru care totuşi le-aţi respecta? Lumea, părinţii? Pe care le-aţi respecta?

Împodobirea bradului

E o artă şi asta dacă vrei să-ţi iasă frumos. Bradul e momentul de glorie al celor mici, mai ales când îi laşi să te ajute la împodobit. De asemenea, acesta găzduieşte mult aşteptatele cadouri ale moşului 😛

Se porneşte în primul rând de la alegerea bradului. Evident, toţi vom căuta un brad încărcat frumos cu ramuri, în limita buzunarului 🙂 Dacă buzunarul e mai mic, optaţi pentru un brăduţ mai mic, dar încărcat în ramuri. E mai plăcut decât unul mai mare şi gol…

În fiecare an se prezenta la televizor sau prin ziare tot felul de culori care se poartă în acel an. Eu nu sunt de acord cu asta. Atâta timp cât nu îţi faci curcubeu din brad, pentru că îţi lasă impresia că-i prea încărcat, îţi poţi alege orice culori. De preferat 2, maxim 3 culori.

Prima dată se pune instalaţia în brad. Circular sau vertical (deşi cred că vertical e mai complicat, poate stă mai bine la bradul artificial pentru că are multe multe rămurele). Eu anul trecut am folosit 3 instalaţii. Cu una am înconjurat tulpina bradului (da, recunosc că m-am chinuit destul), iar celelalte 2 le-am aşezat pe ramuri, circular.

Se aşează apoi beteala, tot circular sau vertical. Eu sincer nu văd prea ok aşezarea verticală, am impresia că ascunde ramurile şi acoperă prea mult… După beteală se pun globurile, pentru că dacă se pun înainte, riscăm să le acoperim cu beteala. Globurile mici trebuie puse în partea de sus, acolo unde şi ramurile sunt mai mici. De asemenea, globurile mai mari şi mai grele trebuie aşezate mai înspre baza ramurelor, pentru a nu risca să se lase acestea sau să pară prea încărcat.

Globurile nu mai sunt ca în copilăria mea, când trebuia să avem mare grijă cu ele pentru că se spărgeau imediat (amintiţi-vă de Singur Acasă, când a pus cioburi de glob la geam). Acum găsiţi globuri din plastic sau alt material mai rezistent, dar la fel de uşor. De asemenea, nu mai sunt doar rotunde, găsiţi şi sub formă de clopot, moş crăciun, con etc., dar şi toate culorile. Eu mai am globuri de mai demult, când se făceau în multe culori. Acum puteţi găsi şi de o singură culoare, astfel vă puteţi alege în culorile alese de la început pentru aspectul final al bradului.

Beteala de asemenea, căutaţi culorile potrivite. Puteţi opta pentru cele mai subţiri (vă vor trebui mai multe) sau câteva din acelea groase, care acoperă frumos, din câteva fire, tot bradul.

Pentru ornamente şi pentru persoanele care nu-şi permit să cheltuiască cine ştie ce sume pe împodobirea bradului, puteţi găsi în hypermarketuri (Cora, Metro, Selgros, Carrefour) pachete de câte 12 globuri (sau mai multe), de o singură culoare, la preţuri rezonabile. 2 pachete de culori diferite sunt suficiente.

Încă un detaliu, suportul bradului. Asiguraţi-vă că e rezistent, în special dacă aveţi un brad mare şi animale/copii mici prin casă. Dintr-o sinplă atingere se poate da jos şi strica tot aranjamentul. Dacă este mai vechi sau are o culoare care nu vă place, puteţi să-l înveliţi în hârtie creponată (folosing o culoare predominantă în brad) sau în staniol.

Acestea fiind spuse, spor la împodobit! Poate ne arătaţi şi nouă ce a ieşit apoi, eu sigur o voi face

Nu stresaţi florile!…

De curând, plictisindu-mă şi nefiind nimic prin preajmă, vreun parc sau altceva, unde să te mai poţi destinde, am considerat că e destul de relaxant să intru într-o piaţă de flori. Nu ca să cumpăr flori, nu că nu aş fi dorit, dar ar fi obosit, săracele, dacă le purtam cu mine peste tot pe unde aveam de umblat. Doar să mă plimb printre ele şi să le admir.

Teoretic, e foarte relaxant, nu şi practic uneori. Asta atunci când dai acolo peste oameni care de cum te văd încep să te streseze cu întrebările sau se mai şi ceartă care să vorbească primul şi care nu cu potenţialul client.

Această situaţie nu poate fi decât stresantă. Atât pentru cel interpelat, cât şi pentru sărmanele flori. Că florile se stresează de vorbele brutale şi violente e un fapt dovedit. E dovedit că ele plâng când li se vorbeşte urât şi că se bucură când sunt alintate.

Deşi simbol al gingăşiei, de multe ori o floare pe care o dăruieşti a devenit golită de sens, ca emoticonurile folosite din abundenţă. Cât de frumos e să dăruieşti sau să primeşti o floare! Şi totuşi… Buchetul de multe ori nu e făcut corect. Ca să dăruieşti o floare nu sunt deajuns doar florile.

Nu sunt ele vinovate, desigur, atunci când sunt banalizate, transformate, fără voia lor, într-un efect de suprafaţă ( aşa cum şi o melodie într-o limbă poate fi mai de efect decât în alta), într-un gest, ce-i drept, bine intenţionat, dar ce ţine de obicei, de obişnuinţă şi de datorie, de o zi, de un timp…

În buchetul cu flori nu e de ajuns doar floarea. Sau florile. De obicei, lipseşte ceva… Când o dăruieşti, poţi uita să pui în buchet şi sufletul tău. Adică să mai pui încă o floare. Nu doar teoretic…

Şi florile se dăruiesc definitiv, nu se mai iau înapoi. Nici una, nici cealaltă… Iar când nu o poţi dărui pe cea concretă, e de-ajuns doar cea nevăzută, dar la fel de reală…

Te-ntâlnesc o dată-n viaţă

Plouă afară. Asta se aude-n geam. Şi am doar lumina de la veioză aprinsă, iar monitorul îmi bate-n ochi cu putere. Din boxe aud sunetele care mă liniştesc; reuşesc chiar să mă facă să stau şi să scriu despre asta. Pentru că vreau, vreau să scriu. Câteodată ţi se arată aşa şi n-ai ce face. Le dai dracu’ şi de teme şi de tot şi nu eşti bun de nimic până nu scrii, pui undeva “la păstrare” gândul de acum.

Revenind la ce mă gândeam eu acum. De atâtea ori mă găsesc în situaţia de a alege. Nu pot s-o fac decât cu ce-mi zice sufletul. Şi abia după mă gândesc la ce mi-a şoptit vocea aia. Şi rău fac! Pentru mine e rău, la alţii mai e şi asta necesar, dar am observat că trăiesc fericiţi numai cei care se iau după suflet. Are şi el o minte a lui, n-o ia numai aşa de nebun, nu-i el chiar aşa de orb cum se zice. Dar îmi (ne) mai trebuie mie (nouă) şi alt creier adiacent, care să facă totul varză.

Să zicem că iubeşti. Da, iar tema asta exasperantă a iubirii care ne mănâncă zilele, nopţile şi tot flămândă rămâne. Şi nu vrei să crezi că-i aşa, sau pur şi simplu nu-ţi dai seama prea bine. Ai probleme şi de altă natură, că doar eşti om şi ai ce aminteam mai sus, o chestie numită creier, care te pune în tot felul de întortocheli.

Ajungi totuşi să vezi că te-a lovit şi pe tine, poate din nou, poate tocmai pentru că nu mai ştii senzaţia eşti derutat ceva vreme; dar acum ştii (şi bine-ar fi să fie aşa, căci ce rău e să nu mai ştii nici ce-i cu tine, nici ce mai simţi, să nu distingi mai nimic din ce e pe dinăuntrul tău). Acuma vine întrebarea “ce faci cu asta?”, pe care ţi-o pui de obicei singurel şi nu prea ştii ce să răspunzi. Începi şi judeci la acest lucru mult şi bine. “C-o fi bine, c-o fi rău; de ce aşa şi nu invers; dar vezi, pe de altă parte mai e şi asta; şi celălalt, despre el ce ştiu, cum îl simt?”.

Păi ajungi să-l simţi la fel. Şi simţiţi amândoi frumos. Asta e frumos. Începeţi să trăiţi iubirea şi ea vă dă viaţă. Adevărata viaţă. Dar apare (ca întotdeauna) ceva care trebuie să strice totul. De la voi, probabil că nu, sunt şi alte chestii care poate lasă doar împresia că “n-a mers”. Se duce totul, cu bine, cu rău, dar numai “cu bine” nu mai rămâne. Şi e rău. Pentru că tu ştii că încă mai simţi iubire. El/ea oare ce-o mai simţi? Nici nu mai ai cum să afli…Treci mai departe, cu problemele tale, cu grijile, nervii de zi cu zi, te preocupi cu altele şi ai impresia că timpul trece fără să te mai macine asta. Oare?

Azi, plecând spre centru treci prin parculeţul ăla unde aţi văzut prima dată magnoliile îmbobocind. Şi el s-a uitat în jur, deşi era aproape miezul nopţii, să nu îl prindă “comunitarii”, s-a ridicat de pe bancă, tu te uitai mirată şi nerăbdătoare să vezi ce face, ce l-a apucat, când eraţi bine merci unul în braţele celuilalt, iar el vine cu o floare proaspăt ruptă (să nu faceţi aşa, că dăunaţi naturii 😉 ) şi ţi-o înfige în păr, aşa frumos după ureche, parcă ar fi vară şi voi în mijlocul pajiştii. Şi a avut noroc, n-au venit “comunitarii”.

Te grăbeşti, dar numai să întorci un strop capul e de ajuns ca să-ţi cadă mapa din mână. E acolo, o magnolie ruptă pe banca voastră galbenă, stă pe margine. Îţi ridici de pe jos foile şi te duci într-acolo. “S-o iau, să n-o iau?…Offf, ce să fac cu ea, nu-i aceea de la el, dar e la fel, e el…”

Peste două, trei zile cînd pleci dimineaţa să duci repede câinele pe afară, pe stradă trece pe lângă voi o tânără cu o pungă plină cu mini-pateuri cu vişine. Goghi (ea-i alesese porecla asta) începe să latre, dar ea nu se sperie, chiar se apleacă să-i dea unul, că doar vede că-i e poftă şi de aceea începuse să se agite. Te bagă şi pe tine-n seamă şi aşa afli că erau pateuri cu vişine. Preferatele ei, exact de la patiseria aia, cu numele înscris pe pungă. Eşti viz-a-viz de patiserie şi te duci să-i iei nărodului de câine câteva, că nu mai scapi de el dacă nu. Guşti şi tu unul şi deja o vezi cum muşca din fiecare încet ca să-ţi facă şi ţie poftă, să vii doar să-i furi unul, cu sărut cu tot.

Trec mulţi ani şi na, acuma “s-a dus totul”, ai întâlnit alte persoane, gândeşti altfel, ai viaţa ta şi nu mai îţi stă mintea la asta. Te duci într-o zi să-ţi cumperi cele necesare pentru o nuntă la care trebuie să asişti, a unui fost coleg de facultate al soţului tău În magazinul de materiale textile, când vrei să cumperi ceva, te serveşte o doamnă amabilă, care îţi tot pare cunoscută. Atunci când eşti pe punctul de a plăti şi pleca, vă prezentaţi una alteia. Şi auzi “Manuela Gindu”.

Numele ăsta era al lui, dar mai există şi alţii pe care-i cheamă aşa, ce naiba! Ca de obicei, iar se întâmplă să-ţi pice ceva, de data asta trei monede din rest, iar doamna e draguţă şi te ajută să le iei de jos. Observi atunci la gâtul ei un medalion cu litera “R”, forma aceeaşi cu a celui pe care mereu l-a purtat şi el. El şi mama sa erau uniţi prin multe, printre care şi asta. Te roade nesiguranţa şi o întrebi scurt de unde vine litera, scuzându-te pentru indiscreţie. Da, el e, Radu. De ce taman acum trebuia să-ţi revină iar în minte? Nu-ţi tace gura, iar ca să mai afli câte ceva despre ce mai face, intri mai deschis în vorbă cu femeia din faţa ta. Atentă, la un moment dat nu îţi mai răsună în timpane decât: “ce mult te-a iubit”.

În noaptea aia iar nu închizi un ochi, de parc-ar fi prima dată. Nici să înghiţi în sec nu-ţi mai vine. E decât un gol, rămas aşa de mult timp, iar nimic nu mai poate să-l umple acum. S-au cicatrizat marginile, nu e ca ţesutul epitelial care se regenerează în permanenţă. Şi câte şi mai câte nu te readuc în postura asta, de “om prostit” în faţa unui perete gol, pierdut departe în nimicul din propria-ţi privirea. Acum sunt regrete doar. Că n-ai făcut bine ceva atunci şi nu asta ar fi problema, că nu le facem niciunu’ pe toate perfect, dar asta era bine să “fie făcut” cum era să fie.

Şanse au fost, sunt încă şi vor mai fi, cum şi trenurile circulă repetat. Lipseşte mintea sufletului, care s-a înecat în inconştienţa gândirii tale. Şi a şi răguşit săracul, dacă de atâtea ori tu ai stat cu dopurile-n urechi fără să-l auzi.

Nu-i aşa că-i trist să fie aşa? Da. Ei, dacă măcar nu ar fi şi cazul tău …”

Un ”acasă”.

Cât de des nu folosim expresia? Suntem la şcoală/facultate/muncă, suntem în oraş cu treburi, obosiţi, plictisiţi, somnoroşi, nervoşi, căutând puţină linişte… ”Ah, înnebunesc!! Vreau acasă”.

Acest ”acasă” n-are doar sens de casă, de un loc unde să stai sau unde ştii că ai mâncare, tv şi pat şi gata, nu îţi mai trebuie nimic. Nu, e un ”acasă” mai special, vrei un ”acasă” liniştit, în care te simţi bine, stai cum vrei, departe de restul grijilor, nu te doare nici de baba de la 3 şi nici de şoferiţa aia tâmpită pe care ai înjurat-o azi în trafic. În acest ”acasă” nu dai de frustrarea de la muncă şi nici de nervi. Cam ideal ”acasă” ăsta, nu?

Mulţi nu-l avem.

Dar tot ”vrem acasă”, tânjim după ”acasă”, aşa cum e el…

Eu mi-am făcut acel ”acasă” ideal, dar e format doar din camera mea. Într-adevăr, poate uneori n-o pot evita pe baba de la 3 (deşi stau la casă…) şi nici n-o pot uita pe şoferiţa tâmpită, dar mă descurc… În schimb ambiţia mea e mare, o să am un ”acasă” extins la mai mult decât o cameră. Şi n-o să fiu doar eu cu mine.

Inocenţă versus…

O imagine atât de expresivă, un exemplu clar al vorbei: ”O poză face cât 1000 de cuvinte”. Totuşi, pe lângă ea, voi scrie şi acele 1000 de cuvinte pentru că tema e interesantă.

Am rămas surprinsă că a reuşit să cuprindă, pe un spaţiu relativ mic, atâtea elemente semnificative: rândunicile, fetiţa, peretele scris, ceva natură vie şi alte persoane, toate cu privirile îndreptate spre fetiţă.

Ce contrast între inocenţa copilului, mersul jucăuş pe o margine de trotuar sau bordură, până şi îmbrăcămintea ei roz, privirea cu care îşi urmăreşte paşii şi… zidul din stânga ei, obiect al furiei sau teribilismului unora. Şi acum mă gândesc la acei părinţi grijulii, pe bună dreptate, care interzic anumite zone/locuri/ore/acţiuni ale copiilor lor DIN CAUZA unor alte persoane care au ”deranjat” partea bună din acelea. Ei bine, de ce? Nu e revoltător să ne conformăm noi (vorbesc la I plural că am fost şi eu în situaţia asta, la un moment dat toţi cred că am fost), când noi nu am făcut chiar nimic deranjant?

De ce nu mă puteam juca în spatele blocului, unde îmi plăcea că era mai retras, nu loveam pe nimeni în cap cu mingea, era umbră, nu ne chinuia soarele în timp ce săream şotronul, nu aveam balcon în spate deci nu mă chema mama din oră în oră să mănânc etc.? De ce? Pentru că în spatele blocului erau garajele (locuri urmărite de beţivani) şi era foarte aproape de Centrul Vechi, plin de ţigani. Era mai sigur în faţa blocului, mai ales că mai puteau sta părinţii la balcon să ne vegheze. De ce noi ne schimbam locul sau nu aveam voie acolo, de ce le lăsam ălora ”răi” locul râvnit de noi?

Îmi imaginez cum fetiţa din imagine nu va mai trece, în mod voit, pe acolo, părinţii nu i-ar mai permite, cum să înveţe ea cuvinte precum cele scrise pe perete?

Ce distanţă între fetiţă şi rândunicile care mănâncă… De ce se găsesc pe trotuaruri diferite? De ce fetiţa e mai aproape de partea negativă? Aşa suntem şi în viaţă, nu? Ce ne este interzis, ce ştim că ne face rău (tot felul de vicii de exemplu), ce este mai complicat, ce e ”deosebit” pentru că nu e un lucru pe care îl faci sau îl întâlneşti zi de zi, ei bine, acela atrage!

Mai văzusem ceva poze interesante, dar păstram pentru mine impresiile despre ele. Poate o să mai schimb obiceiul acela de acum. Oricum, ideea e că, în momentul de faţă suntem destul de ”înconjuraţi” de imagini, poze, camere foto, video, filmăm eventual şi cu telefonul… Dacă aveţi ocazia, surprindeţi ceva deosebit.

Şi în general, chiar şi din cea mai simplă poză se poate scoate o interpretare, nu le mai priviţi doar superficial…

Povestea florilor (d)in viaţa mea

Sunt sadică cu florile 🙁 Îmi plac mult, dar… nu îmi place să le ţin în apă (sau în viaţă) decât în prima zi. Apoi le pun la uscat, agăţate cu floarea în jos peste tot prin casă.

De fapt, cred că doar crinii nu au suferit de această plăcere a mea de a-mi usca florile. Nu ştiu de ce. Dar în rest, tot ce aveam, stăteau o zi maaaxim 2 îngrijite frumos, lumină, apă, tot şi apoi, deşi erau încă ”în floarea vârstei”, le agăţam la uscat.

Le păstrez apoi aşa uscate, în diferite aranjamente, în vaze puse prin colţurile casei sau în boluri pe noptiere, măsuţe… (Momentan nu am poze că mi-s descărcaţi acumulatorii, dar revin cu ele)

Ieri i-am adus mamei flori. Le văd în vază, vii… Ce le-aş agăţa…

De ce iubim bărbaţii?

Ieri m-a lovit un virus de toată frumuseţea, un fel de gripă, am dormit toată ziulica şi toată noaptea, cu mici întreruperi (care nu-mi plăceau deloc că erau diferite reacţii ale corpului meu). Mă chinui acum, cu începutul meu de febră, să îmi termin ideea.

Pornim… de la ziua de azi. Câte din noi nu se amuză când îl văd cum îşi chinuie mintea gândindu-se la cadoul perfect, floarea perfectă pentru ea? Dar e un amuzament plăcut, care îţi umple sufletul. Mulţi (indiferent de sex) cred că ritualul acesta al atenţiilor e ceva lipsit de importanţă pentru bărbaţi. Probabil există şi bărbaţi care trec repede printr-un magazin, aleg în 2 minute ceva (fără a gândi înainte şi a decide ce să ia) şi gata. Dar cred că majoritatea (sau vreau să mă mint aşa? 😀 ) se frământă un pic pe tema asta: ”Hm, vine ziua noastră, împlinim x luni/ani, pf, ce-i iau? / Dar de Crăciun? / Dar de 8 martie?”

Asta exceptând cazurile (pe care nu prea le plac) în care ea îi spune ce şi-ar dori sau el o întreabă…

Ne mai place la ei că, deşi sunt mai neglijenţi cu aspectul lor fizic faţă de noi (în sensul că nu stau ore întregi la baie, dându-se cu cremă, căutând mereu rujul, oja, nu petrec 5 ore în faţa dulapului, alegând o cămaşă etc.), arată mereu bine, nu? ;;) Chiar şi dimineaţa, când ridică capul din pernă, ciufulit…

Majoritatea urăsc cumpărăturile. Care implică haine în mod special, cabina de probă. Haine dom`le, nu costum de baie. La acela probabil ar fi nevoie să intre şi el în cabină să vadă mai bine dacă stă cum trebuie, dacă culoarea se potriveşte cu tenul ei etc. Mint, nu? Staţi liniştiţi, noi nu ne-am prins 😀 Revenind, în ciuda faptului că nu le place, se lasă de multe ori convinşi de noi să colinde magazinele. După primele două, începe: ”Stă bine?” ”da!! e perfectă, hai ia-o 😀 ”, ”nu sunt convinsă, parcă îmi scoate burtica în evidenţă”, ”hai scumpo, nu îţi scoate decât frumuseţea în evidenţă, mă duc la casă s-o iau” Şi pe parcurs ce se îndreaptă spre casă îi vine să sară în sus că a scăpat…

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu încă depind financiar de ai mei.

Ei bine, fac eu ce fac şi mereu ajung cu o sumă considerabilă în portofel. Şi nu e cerută direct şi pe o anumită perioadă de la ai mei, e… rezultatul bunei mele gestionări (pfai, că tot zicea sor-mea să dau la ştiinţe economice). Culmea e că nu ţin la bani… în sensul că nu îmi restricţionez poftele de eu ştiu ce dulce/mâncare/briz-brizuri de fete, doar ca să am banii ăia la mine.

Într-adevăr, banii mai mulţi decât ar fi suficient dau o senzaţie de… siguranţă. Eu una mă simt foarte ”neajutorată” dacă umblu pe stradă şi ştiu că n-am decât 10 lei la mine. Chiar dacă restul sunt pe un card care tot la mine e. NEajutorată pentru că ştiu că apare mereu câte ceva pe stradă, nu ştiu, întârzii şi tre să mergi cu taxiul până în capătul celălalt, ţi se face foame, îţi agăţi pantalonii în ceva şi rămâi cu fundul gol etc.

Bun, deci mă descurc. De obicei, când apar tot felul de cheltuieli de moment, neplănuite, le ”onorez”, cu banii mei (le spun aşa pentru că sunt bani de care nimeni nu mă întreabă, nu e o sumă de la tata şi la următoarea să mă întrebe:„da` prima s-a evaporat aşa repede? ”) şi îmi spun ”las` că apoi decontez de la tata biletele la bal, banii pt 8 martie, banii pe ingrediente de pizza, banii pe x, y…”.

Acum problema: Mereu ajung să amân momentul acesta, deşi ştiu şi că portofelul meu se subţiază şi că nu prea e plăcut să mă duc la tata într-o dimineaţă să încep: ”Ştii tati, am de plătit aia, aia, cealaltă…”

Logic şi mai puţin ”dureros” ar fi să le fac treptat (decontările). Însă nu… amân mereu. De ce o fi? Oare e aceeaşi senzaţie ca la o datorie, când ai împrumutat ceva bani şi ajungi să ai nevoie de ei şi când deşi sunt banii TĂI, nu poţi sau nu-ţi e uşor să mergi la respectivul să-i aminteşti ”ştii, ai banii ăia de la mine, am nevoie…”. Nu ştiu cum sunt unii, dar cel puţin fetele cred că aşa simt.

Ghiciţi de ce am scris postul? Iar mă aflu în postura de a deconta… destule… Şi cred că o să încep treptat :)) Să văd cât mă chinui aşa. Dacă aveţi alte sfaturi să mă ”vindec”, be my guest.