Ei bine, fac eu ce fac şi mereu ajung cu o sumă considerabilă în portofel. Şi nu e cerută direct şi pe o anumită perioadă de la ai mei, e… rezultatul bunei mele gestionări (pfai, că tot zicea sor-mea să dau la ştiinţe economice). Culmea e că nu ţin la bani… în sensul că nu îmi restricţionez poftele de eu ştiu ce dulce/mâncare/briz-brizuri de fete, doar ca să am banii ăia la mine.
Într-adevăr, banii mai mulţi decât ar fi suficient dau o senzaţie de… siguranţă. Eu una mă simt foarte ”neajutorată” dacă umblu pe stradă şi ştiu că n-am decât 10 lei la mine. Chiar dacă restul sunt pe un card care tot la mine e. NEajutorată pentru că ştiu că apare mereu câte ceva pe stradă, nu ştiu, întârzii şi tre să mergi cu taxiul până în capătul celălalt, ţi se face foame, îţi agăţi pantalonii în ceva şi rămâi cu fundul gol etc.
Bun, deci mă descurc. De obicei, când apar tot felul de cheltuieli de moment, neplănuite, le ”onorez”, cu banii mei (le spun aşa pentru că sunt bani de care nimeni nu mă întreabă, nu e o sumă de la tata şi la următoarea să mă întrebe:„da` prima s-a evaporat aşa repede? ”) şi îmi spun ”las` că apoi decontez de la tata biletele la bal, banii pt 8 martie, banii pe ingrediente de pizza, banii pe x, y…”.
Acum problema: Mereu ajung să amân momentul acesta, deşi ştiu şi că portofelul meu se subţiază şi că nu prea e plăcut să mă duc la tata într-o dimineaţă să încep: ”Ştii tati, am de plătit aia, aia, cealaltă…”
Logic şi mai puţin ”dureros” ar fi să le fac treptat (decontările). Însă nu… amân mereu. De ce o fi? Oare e aceeaşi senzaţie ca la o datorie, când ai împrumutat ceva bani şi ajungi să ai nevoie de ei şi când deşi sunt banii TĂI, nu poţi sau nu-ţi e uşor să mergi la respectivul să-i aminteşti ”ştii, ai banii ăia de la mine, am nevoie…”. Nu ştiu cum sunt unii, dar cel puţin fetele cred că aşa simt.
Ghiciţi de ce am scris postul? Iar mă aflu în postura de a deconta… destule… Şi cred că o să încep treptat :)) Să văd cât mă chinui aşa. Dacă aveţi alte sfaturi să mă ”vindec”, be my guest.