Atât i-a mai rămas: un caiet! Un caiet cu copertă verde pe care se simţea trecerea multor perechi de mâini. Nu-i păsa lucrul acesta. Era singurul lucrul care-i amintea că a fost om, că a trăit, că a râs, că a plâns, că a iubit! Când îl deschidea, revedea toată viaţă pe care nu mai putea s-o retrăiască. Un accident banal, de cascadorii râsului l-a obligat la tristeţe, ţintuindu-l într-un scaun blestemat cu rotile. Toţi l-au părăsit, inclusiv familia. Era neajutorat.
Stătea pe marginea patului şi privea pe geamul murdar al garsonierei sărăcăcioase de la demisolul unui bloc gri lipsit de viaţă. Vedea sute de perechi de picioare care spuneau o poveste, dar el nu vroia să asculte niciuna.
Astăzi era o zi specială, era 29 septembrie, ziua în care i s-a născut primul băiat din cei doi pe care i-a adus în lume, dar de care nu mai ştia nimic. Auzise la un moment dat că ar fi plecat din ţară, dar nu era sigur . De soţia sa nu mai auzise de 3 ani, din ziua accidentului, când printre durerile de moarte a auzit-o spunându-i doctorului :” Şi ce să fac eu cu el schilod? Nu vă dau niciun ban să-l operaţi! Nu-mi pasă ce i se intâmplă!”. Amintirea glasului femeii îl enervă puţin , reaprinzând în el ura ce i-o purta .
– La mulţi ani, fiule! Poate-ţi mai aduci şi tu aminte de taică-tu care te-a crescut că încă n-a murit şi în acte.
Un ciocănit nervos se auzi în uşă. Bărbatul se aruncă din pat, se târî prin parchetul murdar până la uşă . Rămase surprins. În afară de administratorul blocului, care îi mai aducea din când în când ceva de mâncare, nimeni nu mai ştia de existenţa lui. Acum în faţa lui era un domn bine imbrăcat, tânăr, ce emana un miros plăcut , de mult nemaiîntâlnit, de parfum ce-i binecuvânta nările . Se uita la el de jos şi-i veni în cap două comparaţii: el-şoarece, omul din faţa sa un Uriaş, el-David, elegantul-Goliat. Îi era frică, inima îi bătea din ce în ce mai tare.
– Spuneţi-mi cărui fapt îi datorez această onoare?
– Am venit să vă dau o veste proastă! Soţia dvs a vândut garsionera asta. Trebuie s-o părăsiţi în 48 de ore. Vă doresc o zi bună!! Şi plecă…
Peste exact două zile, a ajuns în stradă. El, un bărbat infirm, într-un scaun cu rotile şi cu un caiet verde care-i amintea că a fost om, că a trăit, că a râs, că a plâns, că a iubit….