Tati, nu-i aşa că…?

Eu mereu am crezut (şi am şi primit multe astfel de afirmaţii) că taţii se înţeleg foarte bine cu fetele lor, în general, ba poate mai bine decât cu băieţii (în cazul în care sunt). Lucrurile sunt mai simple… fetele trebuie să fie educate şi crescute frumos, să fie domnişoare politicoase, care să ştie cum să se comporte în diferite medii, DAR şi care să aibă grijă cu băieţii.
Eh, aici taţii au mereu câte ceva de spus, că deh, e fetiţa lor, trebuie ca băiatul de care fata lui se îndrăgosteşte să fie vrednic de ea.

Tata mereu îmi spunea ceva de genul: ”Andreea, să ai grijă cu şcoala, că e importantă. Ai grijă să înveţi şi să nu te iei după toţi golanii, că ăştia sunt peste tot”. Asta de prin clasa a 9a. Apoi, când vedea că se înmulţeau cadourile prin camera mea, relua iar discuţia … ”N-ai neglijat şcoala, da? Cum merge?”, ”Bine, la fel”, ”Bine, că am auzit eu de atâtea fete care îşi pierd minţile. Mai ales cu băieţii ăştia care o ţin cu atenţii…”
Aşa mă amuza uneori, mi se părea mie că era cam gelos, gelozia aia de tată :)) Glumesc. Cred că mai mult mă amuza că discuta asta mereu în maşină, când mă ducea undeva, deci era timpul sub presiune. Nu voia să lungească prea mult subiectul, aşa pe fugă spunea tot :))

Nu vă imaginaţi acum că e roz totul cu băieţii. Nu e tata confidentul meu căruia să îi povestesc tot sau ceva de genul. Din contră… I-am prezentat un singur băiat şi am impresia că apoi, când ieşeam în oraş la o plimbare, un suc ceva, nu mă mai întreba nimic. Parcă nu voia să ştie că ies cu el 😀 Ştia, dar nu mai voia confirmare.

Înainte de asta întreba mai mereu, din dorinţa de a şti în caz de ceva, nu să mă interogheze: ”dar pe unde mergi?” ”la X cred, beau un suc cu fetele sau cu x, y, z…”.

Spre deosebire de relaţia cu băieţii lor, am impresia că fetele cam au prioritate. Pe noi ne mai menajează, nouă ne dau imediat bani ”pentru perechea aia de blugi de la…. ” în timp ce cu fraţii încă negociază.

Bine, nici eu nu îmi iau haine toată ziua… Poate pentru că nici eu nu mă avânt aşa mult după asta. Însă când vreau, nu e o problemă… Mai greu e când îmi dă, mă duc să-mi caut, nu găsesc, cheltui banii pe altceva, săptămâna viitoare iar îi cer că ”poate acu a apărut ceva ce-mi place”… ”Da` cu aia de data trecută ce-ai făcut?”… ”Păi… am luat altceva… :”> ”

Însă şi când e vorba de distracţii, se cam întoarce roata. Dar mi se pare total ok, băieţii mai ştiu să-şi poarte de grijă, pot umbla şi nopţile pe strada. La mine a fost mereu regula ”eu nu-ţi dau oră când să te întorci acasă. Nu mă interesează să fii la 22 fix acasă. Însă să nu stai nopţile pe afară. Când se întunecă, să începi să-ţi îndrepţi paşii spre casă să nu mă îngrijorez”. Asta era în cazul general, bineînţeles că erau şi cazuri în care le spuneam, mă duc în X loc, stau mai mult decât ”imediat după ce se întunecă”, dar nici până dimineaţa…
După ce se asigurau că am cu cine veni, totul era ok.

Eu ador relaţia cu tatăl meu, deşi poate alţii (sau altele) care au fost mai… liberi (în sensul că părinţii nu le puneau nici o limită în privinţa libertăţii de a ieşi, a se întoarce când voiau, a pleca 2 zile să doarmă la nu ştiu ce prieten) l-ar cataloga cumva de genul ”tată care te-a ţinut din scurt”. Eu nu m-am simţit din scurt… Acum fiecare cu priorităţile şi standardele sale.

Băieţii cu surori, sunteţi geloşi pe relaţiile lor cu taţii voştri?

11 iulie

O prietena mi-a spus astăzi, legat de pauza mea din blogosferă:

Daca simti nevoia sa o iei, ia-o.

Am luat-o… Şi probabil ar mai fi fost şi azi pauza, dar uneori viaţa nu e aşa cum am vrea noi. Şi am nevoie de blog… De acel blog pe care l-am creat în mai, anul trecut, care era umărul pe care mă puteam plânge şi tovarăşul secret şi tăcut, martor la întâmplările din viaţa mea.

Dacă e să aveţi un moment prost (prin prost a se citi deprimant, greu de depăşit), vă doresc să-l aveţi seara/noaptea. Unii spun că noaptea e cel mai bun sfetnic. De acord… Cu excepţia nopţii trecute… Alţii spun că noaptea te apasă mai rău toate, e mai deprimantă şi în loc să te scoată din starea grea, te afundă mai rău. De acord şi cu asta… Însă noaptea măcar ai intimitatea ta în care te poţi ”mişca” cum vrei, tu sau rezultatul emoţiilor tale.

Când eşti nevoit să duci şi ziua starea din noapte, e naşpa… Naşpa e puţin spus, însă nu obişnuiesc să folosesc cuvinte mai dure, dar totuşi potrivite acum. Vă imaginaţi voi oricum…

Nu ştiu cum au trecut astăzi orele la şcoală. Am fost paralelă… Mi-am mai revenit pe la sfârşit un pic, când făceam haz de necaz de lucrarea la fizică (la care o să mă mândresc cu o altă frumoasă notă sub 5). Oricum, o mulţime de lume în jurul meu, în clasă… nu, n-a fost deloc simplu. Blonda care mă întreba de 2 ori într-o pauză ce-i cu mine…

Mulţumiri speciale căştilor care au reuşit să mă mai salveze de zgomotul din jurul meu. Chiar dacă era zgomot adresat mie… Şi totuşi, melodiile de la Bon Jovi nu mi-au făcut ziua mai roz…

Dar a trebuit să ajung şi acasă într-un final. Teoretic scap mai ieftin, e doar mama. Practic… regret că nu am cheie la uşa de la cameră. Cum să fac să fiu singură ziua? Eu cu mine, ”mine” cu eu… Şi 1000 de gânduri…

Când va trece…

Deci mi-e lene. Mi-e lene şi să citesc bloguri, nu doar să scriu. Am bâjbâit zilele astea pe ici pe colo, unii poate au remarcat absenţa mea de la comentariile fidele, alţii au remarcat absenţa mea de pe blog. Nu ştiu de ce am starea asta, dar… de câteva zile n-am chef…

Abia scriu articolele pe alte site-uri pe care m-am angajat să le fac, dar din păcate nici acolo nu mai am plăcerea momentan.

Nu ştiu câţi aţi trecut prin asta, nu cunosc motivul, profu` Radu ştiu că a păţit şi că l-am bătut la cap să revină mai repede, nu l-am înţeles… Acum da… Ba chiar şi Mihai spunea că vrea o pauză.

Sper totuşi să nu facă prea multe ravagii treaba asta şi să revin voioasă şi cu degetele jucăuşe pe tastatură.

PS: Starea e legată strict de treaba cu scrisul şi cititul: forumuri, bloguri, mailuri… Asta nu presupune şi o stare de ”somnolenţă” în afara calculatorului şi nici permanent în timpul petrecut la acesta.

Adio aparat dentar fix!

Deşi am spus că mă pun la un film, încercând să dau dracului uitării tot ce am păţit în seara asta, nu pot să nu scriu… Dacă nu scriu acum, când încă sunt sub efectul emoţiilor şi entuziasmului ce trebuiau să fie nervilor, dezamăgirii şi sentimentului că am ajuns la capătul puterilor în ceea ce priveşte problema asta, nu voi mai scrie niciodată. Că mâine deja mi se va fi acrit de situaţie.

De câte vi s-a întâmplat să treceţi aproape brusc de la o stare la alta? Stările respective fiind opuse categoric. Am păţit-o azi…

M-am trezit cu zâmbetul pe buze, avea să fie o zi specială. La 5 după amiaza aveam programare la Iaşi, îmi scotea aparatul dentar fix, după 2 ani şi ceva de zile.

Am ajuns mai devreme în Iaşi, am avut timp să beau o ciocolată caldă cu Bogdan şi am fugit cu taxiul sufletul la gură la doctor să-mi văd minunea cu ochii. Ajung şi pe scaunul ortodontului, acelaşi om ocupat, grăbit, neglijent cu micile scăpări ale mâinii (îţi mai agaţă o buză, îţi mai înţeapă o gingie…), dar bun ca doctor. Pac, pac, pac… se duc toţi brackeţii. Unul însă… s-a dus cu tot cu dinte.

Nu tot dintele cu rădăcină, ci vreo 3 sferturi din dintele vizibil. Prima oară am simţit zgomotul şi mişcarea. Hm… ”ce dracu s-a întâmplat? Ce s-a rupt? ”. Doctorul s-a oprit o clipă… s-a uitat… a luat zbârnâitoarea aia şi a început să lucreze dinţii de jos. Eu nu puteam mişca limba să văd dacă era ce îmi imaginam. Începeam încet să tremur…

La un moment dat reuşesc să mişc limba şi simt că se prăbuşeşte tot. De ce?! Cum? De ce?! DE CE?! şi inevitabilul ”De ce eu?”. Mi-au trecut prin minte apoi toate evenimentele mele cu dentiştii, câţi dentişti am schimbat, câtă neîncredere am în ei, câtă durere am înfruntat şi totul pentru că… dinţii mei sunt laţi şi maxilarul mai mic. N-au avut loc să iasă corect şi s-au strâmbat un pic.

Mă rog, trecând peste asta, m-a trimis ortodontul la d-na dentist de lângă (în acelaşi loc sunt 2 cabinete), una foarte drăguţă şi amabilă care a reuşit să-mi calmeze lacrimile şi tremuratul pentru câteva minute bune. A reuşit să-mi pună dintele înapoi. Evident că nu mai e la fel… Ca aspect e identic, dar ca rezistenţă…

Am mai petrecut apoi vreo jumătate de oră pe scaunul ortodontului. Deh, ce se mai putea întâmpla? Aparatul nu mai era… Mi-a mai finisat câte ceva şi m-a trimis acasă. Aş fi vrut să-i spun ”Adio”, dar m-am limitat la ”Bună seara”…

Mă aşteaptă deci alte vizite la dentist. Însă nu oarecare. Nu îmi mai trebuie dentişti străini, am găsit unul bun în Cluj şi acolo merg oricând am nevoie. Chit că fac 7 ore cu trenul până acolo.

Gânduri

A însemnat mult pentru mine vacanţa asta. A fost stropul de sprijin de care aveam nevoie să pot să merg mai departe, dar a fost şi o găleată de apă rece… Mi-a dovedit că oamenii mai sunt şi ipocriţi, că pot avea şi alte feţe sau măşti, că încă nu am învăţat complet să spun „nu” când chiar nu vreau, că încă nu pot să spun mereu ce mi se întâmplă, de ce nu sunt bine uneori şi că… distanţa doare. La propriu şi la figurat.

Mi-a amintit de perioada trecuta, mi-am amintit de când eram copilă, mi-am amintit de persoane cu care s-au cam răcit relaţiile, însă nu din cauze negative. Aşa a fost să fie… M-a bucurat însă să-mi dau seama că, deşi a intervenit acea distanţă, sunt oameni care pot să-mi fie aproape oricând am nevoie sau care îşi doresc să mă ajute chiar dacă efectiv nu au cum sau cu ce. La urma urmei, nu e dracu chiar atât de negru.

Am realizat din nou că tata e cel mai minunat om pe care îl ştiu, că bunica are putere cât 100 de oameni, că a mea Karisucă iubeşte zăpada şi că eu urăsc frigul… (dar nu aş refuza o bulgăreală romantică…)

Mi-e ruşine cu mine.

Deşi mă vor ”certa” unii că aduc un scandal pe blog, nu pot să tac. Urăsc să fiu călcată în picioare, mai ales pe nedrept. Nu văd de ce aş da explicaţii pe blogul ăluia, n-o s-o fac. Nici aici nu îi dau explicaţii, nu mă justific în nici un mod în faţa domnului, ce rost ar avea?

De ce să-l fac eu să-şi schimbe părerea de mine? Probabil n-o s-o facă, iar dacă o face că l-am convins eu, e degeaba din partea mea. Trebuie să realizeze singur. Mă rog, cert e că articolul ăsta e dreptul meu la replică, nu o justificare în faţa lui.

O să încep printr-un pasaj dintr-un articol măreţului domn, în care scria ce nu îi place la bloggeri în general:

Din ultima categorie fac parte cei ce “pupa in cur” pe ceilalti bloggeri, cu statut si trafic mai mare decat ei. Acestia poarta numele de “pupincuristi sau limbisti”. Pentru ei spun acelasi lucru ce l-am spus mai sus “Sunteti plictisiti, viata voasta e identica cu ziua de ieri si luna trecuta”. Omul te apreciaza pentru originalitate, parerea sau interesul tau despre anume subiect. Incercati sa fiti originali si cu timpul va creste numarul de vizite, numarul de dolari in cont si alte cele.

O să continui prin a spune că recent m-a făcut limbistă. Wow, ce cuvânt frumos am învăţat astăzi…

Câţi dintre voi, cititori mai mult sau mai puţin fideli ai blogului meu, ştiţi despre viaţa mea? Cum a fost luna trecută, ce am făcut ieri? Majoritatea ştiţi atât cât povestesc eu aici. Hm… atunci nenea ăsta cum ştie mai multe?

Originalitate. Oh da, cuvântul ăsta probabil e chiiiiar străin pentru mine. Nu, eu nu sunt deloc originală, eu copiez articole din alte locuri, pun des articole de la alţii cu menţiunea ”via”, pun clipuri video toată ziua că nu am nici o idee despre ce aş putea scrie, scriu despre acelaşi subiect care înfierbântă blogosfera într-o zi .

Imagine…

Spuneam acum 2 ore ca patul mă așteaptă și somnul mă iubește. Cu patul încă sunt prietenă, cu somnul nu… L-a alungat… ceva…

You may say that I`m a dreamer, but I`m not. the only one punct. Sau așa ar trebui, să nu mai fiu…

Mda, îmi cam pică netul acum. M-am certat și cu el, și cu messul. În aceste condiții, fără somn, ce-mi rămâne de făcut? Altădată aș fi răspuns: Te chinui să te împaci cu somnul, îl iei de mână, îl duci pe un tărâm frumos, plănuiești noaptea următoare. Dar și asta înseamnă visare. Și tocmai ce-am zis că nu mai pot face asta. Sau nu mai vreau…

Nu visele ar trebui să fie refugiul nostru? Să vezi lumea cum vrei tu, în ce culori dorești, de preferat verde, să te scoată din lumea crudă? Și poate să te facă să ieși din carapace și să reușești să le îndeplinești. Atunci de ce te cufundă mai tare…? Poate doare mai rău realitatea, conștientizarea că e doar un vis, care rămâne așa și nu se va îndeplini (în cazul celor imposibile) decât clipele fericite în care visezi? Așa nu mai sunt un refugiu, doar o amăgire dureroasă, doar o suferință pe care ți-o provoci singur pentru că îți permiți să visezi.

Acesta ar fi un vis de acela de care ai uneori nevoie ca de aer, să te legi ca de ultima speranță. Mai există și visul acela care tinde spre scop, țel… Dar și acela se poate sfărâma. Ori de tine, ori de frica ta ori de… ceilalți…

Acum îmi amintesc de spusele profesoarei de engleză, care deseori ne mai dă câteva sfaturi, ne mai povestește una alta din care tragem unele concluzii:

”Urmați-vă visul! Visați să ajungeți în Congo*? Dați din coate până ajungeți în Congo. Visați și vă doriți să fiți avocat*? Da, e greu, dar dacă vrei, fă-o! Să nu te rețină nici părinții, nici frica, nici nimic. Să nu regretați când ajungeți mai în vârstă că nu ați făcut ce visați să faceți. Poate unele nu le veți reuși, dar chinuiți-vă să ajungeți unde vreți!”

* exemple aleatorii

Poate sunt improprii ghilimelele, nu sunt exact spusele ei, dar cam în acest gen ne-a îndrumat.

Probabil puține sunt persoanele care au curaj să treacă peste aproape orice ca să ajungă unde vrea. Să aibă curaj să înfrunte necunoscutul, noul sau să o ia de la 0, de la capăt ori de câte ori e nevoie. Eu nu sunt una din ele. De asta visele rănesc, pentru că, cel puțin la mine, tind să devină un ideal care rămâne… neatins…

Noapte bună. Vise plăcute…

Mesaj pentru…

… cei care se joacă cu tastele 1 şi 2 (în ordinea 112).

Ştiţi cum e să aşteptaţi minute buuune după o salvare pe care aţi chemat-o prin apel telefonic, din cauza unei urgenţe? Nu ştiţi? Vă spun eu. Staţi cu inima la gură, mai ales dacă e un caz foarte grav. Chiar dacă trece 1 minut până când vine salvarea aia, nu simţiţi un minut. Simţiţi mii de secunde care se scurg leeeeent şi simţiţi că în fiecare din secundele acelea se poate întâmpla ceea ce încercaţi să evitaţi prin apelarea salvării.

Atunci… de ce dracu vă jucaţi cu apeluri inutile?

Ştiţi că un om poate să moară în minutele alea, doar pentru că voi aţi sunat cu câteva secunde înainte dând o alarmă falsă? Da` sunteţi bolnavi la cap oamenilor! Ce satisfacţie, ce amuzament iese din treaba asta? Că aţi pus pe drum aiurea o ambulanţă care poate era mult mai utilă în alt loc?

Mi-aş dori să-mi duc nervii până la capăt şi să vă urez şi vouă să treceţi prin disperarea descrisă mai sus. Dar nu pot. Că pe lângă disperarea voastră, e suferinţa bietului om bolnav, care nu merită aşa ceva în urma prostiei voastre. Gândiţi înainte de a face ceva. Aruncaţi-vă în cap, poate va fi mai amuzant.

Cel mai frumos cadou?

Mi-e greu să aleg cel mai frumos cadou primit. Nu consider cel mai frumos a fi ceva cumpărat, gata pregătit, din magazin, pus într-o cutie şi gata. Acelea sunt cadouri… utile, poate draguţe, poate necesare. Dar nu unul care să rămână în suflet.

Am mai scris undeva că eu prefer cadourile personalizate. Să fie ceva creat, ceva la care să nu te poţi răzgândi în ultimul moment să nu mi-l mai dai mie ci lui x. Că e special creat pentru mine, lui x nu i se potriveşte. Asta le lipseşte cadourilor standard din magazin. Aici ar putea intra o casetă video care să cuprindă anumite amintiri sau un album foto cu diferite texte reprezentative.

De Crăciun mi-aş dori ceva ce… nu îmi poate da nimeni. Ca să aduc un spirit religios, cum e şi Crăciunul asociat cu religia, aş spune că doar Dumnezeu ar putea. Mi-aş dori o schimbare mare, pe care o aştept de mulţi ani, la mama. Ştiu că şi ea ar vrea, dar spune că nu poate… Mi-aş dori o linişte care îi lipseşte tatei. Şi probabil şi mie… Şi nici lipsa stresului nu ar strica sau a nervilor.

Partea materială a unui cadou e doar o chestie de timp. Aceea se poate rezolva, ori la timp, până de Crăciun, ori după un timp. Aceea e mai puţin importantă. Aş da mii de astfel de cadouri pentru cele scrise mai sus.

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Deşi obişnuiam să scriu despre filme imediat după vizionarea lor, când încă eram în starea ce o transmitea acesta, la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile am amânat. M-am luat cu alte treburi şi am spus că, oricum este un film excepţional, marcant, nu îmi va fi greu să discut despre el mai târziu.

Acţiunea filmului se petrece cam în 4 locuri, în mare: la început – căminul facultăţii, la hotelul unde se petrece avortul (şi nu numai), în casa prietenului Otiliei şi oarecum pe străzile Bucureştiului.

Deşi se lasă de înţeles că Găbiţa este personajul principal şi că esenţa filmului este avortul, lucrurile stau puţin altfel. Din punctul meu de vedere, protagonista este Otilia, de altfel ea apare în toate locurile enumerate mai sus, iar esenţa nu este avortul, ci perioada aceea comunistă, lipsită de libertate, plină de frică (faţă de legi, faţă de părinţi) şi chiar libertatea de a trăi care este furată prin avort. Sunt multe întâmplări din film care descriu realitatea şi perioada comunistă.

Se începe de la cămin, nu neapărat condiţiile de acolo, ci modul în care trăiau unii studenţi şi mişcările care se făceau: tănârul ce vindea ţigări şi alte cele în camera lui, o altă cameră cu o masă plină de cosmetice şi multe tinere entuziasmate de ele, ce căutau să le cumpere cât mai repede. Erau produse care astăzi se găsesc la tot colţul. Atunci nu le procurai atât de uşor…

O altă prezentare are legătură cu familia. Momentele petrecute de Otilia la ziua mamei prietenului ei, momente penibile, în care îşi dorea să nu fie acolo, în care era tensionată pentru Găbiţa. S-a arătat la masă o relaţie aparent strânsă între părinţii băiatului şi invitaţii săi, dar şi nepriceperea acestora în a-i face pe invitaţi să se simtă bine. Otilia a fost la un moment dat băgată în seamă, oferindu-i-se o ţigară, o ţigară de care ea avea nevoie în acele momente de tensiune şi nerăbdare. Acceptată oarecum cu greu, a stârnit apoi furia unui alt invitat, jignit de atitudinea Otiliei şi de faptul că e nepoliticoasă, că “pe vremea lui…” îi era ruşine să facă aşa ceva de faţă cu părinţii lui.

Deşi aparent avortul e miezul acţiunii, adevăratul miez e trauma Otiliei. Întâmplările de la hotel sunt tragice… M-a cuprins aceeaşi furie şi neputinţă pe care o simţisem şi la Dogville. Nu cred că are sens să mai discut despre doctorul respectiv, aşa erau vremurile. Însă apreciez modul în care şi-a jucat actorul rolul. A fost probabil cel mai important rol din film.

În ciuda iresponsabilităţii Găbiţei (care a făcut multe gafe, minţind mult), Otilia ţinea neapărat să o ajute, să se sacrifice să o “scape” de copilul nedorit. Teoretic o făcea din prietenia ce le lega. Practic, o făcea şi din prisma faptului că şi ea ar putea fi în situaţia ei, lucru arătat spre final, când îşi punea cu prietenul ei problema: “dacă aş rămâne eu însărcinată?”. Nu pot să nu remarc şi atitudinea prietenului ei, aceea atitudine de: “mie n-o să mi se întâmple aşa ceva”.

Alt detaliu: atitudinea de la hotel. Cât de strict era totul, cum trebuia să te milogeşti de recepţioneră… Nu era principiul “Clientul nostru, stăpânul nostru”, din contră, clienţii parcă erau sclavi.

Un film pe care vi-l recomand, dar vă avertizez că e marcant, cel puţin asupra persoanelor de sex feminin.