Intr-o camera aparent intunecata si totusi luminata de o existenta feroce a unui Cineva (cu majuscula), doamnelor si domnilor, savarsesc un act de canibalism discret. Ma devorez. Incet, cu tandrete. Nu e nimic carnal in asta, ca foamea sau placerea fizica. Pur si simplu ma termin, ma multiplic in nimic. Cumva, imi planuiesc propria nastere intr-un viitor cat se poate de inuman, pentru a preveni…

Ce?

Nimic…Taci. Esti banal.

Ti s-a spus, nu? Ai auzit, ai mestecat informatia si ai scuipat-o in fata celui care ti-a zis-o. Am ajuns in stadiul in care nu-mi mai pun intrebari fiindca stiu ca o sa-mi raspund singura la ele…Si mi-e frica. O frica ascutita, muta, ca o vibratie a cerului si-a pamantului in timpuri diferite. Mi-e frica de raspunsuri. Intrebarile sunt prea umane. Mi-e frica de mine, fiindca varsta imi permite sa n-am asa de multe probleme incat sa uit. Astept tragedia. Astept sa va dati seama cu totii ca nu sunt Nimic.

Dar nu va veti da seama.