Altfel spus- celor din jur nu le pasă de necazul tău.
De-asta spun să încetăm a ne mai plânge, pentru că este în zadar. Nu se oferă nimeni să te ajute, asta da ţară a egocentrismului şi egoismului.

Mai sunt şi ocazii când nu există cale de a îţi fi oferit ajutor, oricât ai ţipa tu, pentru că, deşi nu îţi convine, unele lucruri depind doar de tine. Astfel, m-am tot plâns că am de învăţat la istorie, că fac, că dreg, dar am pierdut timpul total aiurea, şi continui să o fac, pentru că nu mi se arată, pentru că nu îmi place, pentru că m-am scârbit de favoritisme în şcoli/ licee.

Ideea postului este aşa: scoate-ţi din cap gândul că te poţi baza pe alţii, nu mai face tâmpenia asta şi învaţă să faci totul de unul singur! Preventiv, să zicem, să nu tai în carne vie …
Cei din jur sunt ca muzica ambientală, plăcuţi, dar practic inexistenţi, în sensul că deşi par să se rotească în jurul vieţii tale, nu trebuie sau nu să aibă contact neapărat. Poate comparaţia e greu de înţeles, deşi nu ar trebui.

Ce-ar fi ca în loc să îţi plângi de milă în faţa lor sau a ta, să fii optimist şi să te (auto)ambiţionezi? Când încerci îmi dai de veste. Nu de alta dar stau şi eu destul de prost la capitolul ambiţie, lucru despre care vom discuta în viitorul apropiat.

EI DOAR FAC PE PROŞTII (că nu ştiu, că nu văd, că nu au posibilităţi să te ajute), DAR SINGURUL CARE VA RĂMÂNE ÎN REALITATE CA UN PROST EŞTI CHIAR TU!