PE ULTIMA SUTĂ de metri. E clar, vis spulberat. Ah, dar nu! La capăt acolo începe să se arate o bucăţică de soare. O fi pentru mine sau mai bine pun mâinile la ochi?
Ete na! E al meu, tu eşti al meu, şansa îmi aparţine. Acum sunt sigură, dar tremur … Nu eu, ba eu. Uite, tremur şi psihic, drace! Dar e ceva … interior, mai puternic, ceva ce îmi taie răsuflarea … Ce ciudaţi suntem noi, oamenii- o simplă întâmplare (”simplă” fiind folosit doar ca termen, căci întâmplarea în sine este complexă) ne schimbă radical în doar câteva momente.
Frontiere, bariere, limite şi ziduri ale timpului; şi-ale mele pentru că sunt complice. Dar am şi eu dorinţe, fapt pentru care trădez contractul, afacerea cu timpul şi îl las în bătaia vântului, acum nu îmi mai pasă de el, acum îmi pasă de EL.
Acorduri de jazz, un strop de rock şi-o doză de Pepsi … Am impresia azi că ameţesc de la atâtea amintiri, că simt vântul primăverii cu adevărat, am impresia că realitatea aia nu vroia să se termine, îi părea atât de rău să mă lase aşa, să mă amăgească doar câteva ore. Ştii că eternitatea asta e scurtă? Nenorocita!
Ea – câteodată simte prea mult şi asta o trezeşte din somn. Imaginile se derulează prea rapid prin faţa ei ca să mai poată înţelege ceva concret. Daca ar vrea, le-ar putea opri cumva, dar înca nu ştie asta.
Priveşte oamenii de pe stradă şi i se par grăbiţi, dar ea crede că ei, de fapt, nu se duc nicăieri. N-au scop, nici destinaţie, nici motive pentru a le avea. Îi place când vede lacrimi umplând ochelari de vedere.
El – copil! Aşa … nevinovat, în ciuda aparenţelor. O suportă chiar şi când e rece şi sarcastică, deşi uneori întrece măsura. Se uită în ochii ei şi începe aventura. Îi citeşte în suflet, iar sărutul înlocuieşte, fără drept de apel, timpul necruţător. Buzele sunt minute aşternute peste alte minute. Se transformă în secunde…
Ea către El: “Simte odată cu rândurile. Ce suntem noi doi? O colecţie de metafore. Mi-a spus cineva să mă uit prin cameră şi să observ ce îmi lipseşte: neprevazutul ce îmi deschide ochii spre orizonturi incredibile. Tu. Câteodată cred că ştiu cum eşti şi nu încetez nici atunci să încerc să te înţeleg cu toată fiinţa mea. Dacă magia dispare??”
El: “Eşti o prostuţă. Nu o spun cu răutate, nu mă privi cu ochişorii aceştia! Crezi că frumuseţea lor mă dă pe spate? Eh, crezi bine, eşti superbă, de-asta nu mă mai satur de tine. Te-aş privi ani în şir, însă timpul …”
Ea: “ssh, nu vreau să mai aud nimic. Te iubesc, iar timpul nu va face cum îi pofteşte inima, în cazul în care iubirea este suficient de puternică … Now, please hug me and let mi dream of this! ”
Dimineaţa e invadată de amintiri, de ganduri lipsite de înţeles- dar plăcute în felul lor, de glasuri lipsite de identitate şi individualitate ce strigă în abis (…)