Mă gândeam acum câteva ore la mama mea. De aici mi-au trecut prin minte tot felul de întrebări. Mama îşi petrece toată ziua acasă. Nu mai lucrează de mulţi ani, deşi e tânără (în sensul că nu a ieşit la pensie datorită vârstei, ci a sănătăţii…). Mă gândesc la cum stă în casă o zi întreagă, zi de zi, an de an… Iese rareori, când mai merge la spital ori să facă piaţa. Asta vara… Iarna refuză tot mai mult să iasă, aşteaptă să aducă tata tot ce îi scrie ea pe o foaie sau îi spune la telefon.

Ce e bine e că stăm la casă. Mai iese în curte, chiar dacă nu ar vrea trebuie s-o facă, cel mai des din cauza lui Karis. Totuşi, nu se plictiseşte? Să te uiţi la televizor o zi întreagă, să mai vezi ce faci prin casă, eventual în bucătărie. Dar totuşi…

Oare dorinţa noastră de socializare, nevoia de comunicare, de mişcare, se manifestă doar când suntem tineri? De la 35-40 de ani încolo simţim nevoia să ne refugiem în casă?

Şi eu sunt destul de…comodă. Îmi place să mă răsfăţ în casă, în special într-o zi friguroasă de iarnă. Dar am şi momente în care simt nevoia să ies, să fac ceva, să vorbesc şi cu altcineva decât cu ai mei sau prin telefon.

Vă vedeţi pe la 50 de ani lenevind în casă zi de zi, cu rare excepţii? Dacă nu aţi lucra (hai visaţi, gândiţi-vă că veţi fi plini de bani şi nu veţi fi nevoiţi să lucraţi 😀 ) aţi petrece ziua în faţa televizorului sau cu o carte în mână? Sau aţi căuta să lucraţi totuşi ceva acasă (să tricotaţi, să reparaţi diverse – în cazul bărbaţilor de cele mai multe ori, să aveţi grijă de nepoţi etc)?