Mi-am amintit de o urare de călătorie pe care am auzit-o folosită într-o ţară mai din răsărit. În loc de Drum bun! sau Călătorie plăcută!, care, chiar dacă iniţial purtau poate ceva mai mult sens în ele decât azi, însă prea mult nu, pentru că sunt alcătuite din nişte cuvinte reci, ce poartă în ele doar datoria de a fi politicos, au devenit ceva mai mult mecanic, am auzit urarea Înger păzitor!
Dincolo de posibilul ataşament al respectivelor persoane faţă de nişte tradiţii şi credinţe, urarea aceasta este nu doar mai plăcută… Ideea e că te face să simţi că nu eşti singur nici atunci când eşti. Cum? Nu e greu de înţeles dacă obişnuieşti să gândeşti şi să priveşti lumea într-un fel anume. Cam ca în melodia aceea: Tu, nevăzută, dar te simt…
E simplu… Închizi sau nu ochii şi ieşi din carapacea ta, lăsându-ţi sufletul să călătorească acolo unde ai nevoie… Astfel poţi fi, deşi prezent absent într-o parte, absent prezent într-alta…
Sau, privită dintr-o altă parte, această situaţie s-ar putea exprima aşa: Te port în mine ca pe-un vas de preţ, ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi…
Notă: Gândurile acestea sunt naive, banale, reale şi rupte de lumea concretă.