Se facea ca acum cativa ani, in copilaria mea, sa nu existe urma de calculator, internet sau playstation. Pur si simplu, imi umpleam timpu’ ca orice copil, uitandu-ma la desene animate. Aproape singurul lucru comun al copilariei mele si a celei existente acum.
Acum, copiii se distreaza jucandu-se NFS pe calculatoru’ sau butonand telecomanda imensului robot. Stau, ma uit la ei si sunt atent la ultimile minunatii ale tehnologiei. Observ cum au evoluat lucrurile si imi dau seama ca nu e ceva rau ca nu inteleg sa mai asamblez o jucarie ciudata. La o varsta destul de mica, la nici 4-5 ani, deja butoneaza calculatorul de la un capat la altul si mai ajung sa-si invete si parintii. In schimb, eu la 4-5 ani de-abia descopeream mania caruciorului cu rulmenti, iar in sange se ingloba un pigment piroman. Pocnitori, bubuitori si alte trasnai.
Aveam un intreg arsenal de pocnitori. De la cele mai simple, alea cu surub si cu catran, pana la cele facute dintr-un spray si incarcate cu carbid. Iesirile-n cartier se lasau cu zgomote destul de puternice. Ne mandream si faceam concurenta care prastie trage mai departe. Apai, sa nu mai zic ca pe la vreo 6-7 ani au inceput sa apara pistoalele cu bile, sa vezi atunci, nenicule, cum culegeam bile de pe jos.
Nu ascultam muzica la iPod si nici nu vorbeam la telefon mobil cu camera. Muzica, si aia o cumparai, o ascultam la un casetofon Panasonic pe care, din pacat, l-am pierdut.
Multe jucarii am avut, dar niciuna nu se putea compara cu astea de acum. Aveam masini cu telecomanda, dar avea fir. Imi doresc sa-mi fi amintit mai multe despre gadgeturile copilariei, dar vad ca nu pot. Pacat, Dorele, pacat.