Ne plac chestiile complicate şi dureroase, ne prelungim mereu suferinţa într-un stil foarte imbecil şi specific, ne agăţăm de chestii din trecut fără a mai şti dacă lucrurile alea au meritat vreodată.

Suntem masochişti, ne place să ne chinuim cu amintirile şi cu frânturile de viaţă din trecut.

În viaţă întotdeauna ne cramponăm de noi înşine; de fapt, noi suntem marea problemă, nu alţii. Nu ştiu, de vreo lună şi ceva simt o pornire nebună, de nestăpânit, să îmi trăiesc viaţa aşa cum nu scrie la carte, să plec, să văd locuri, să cunosc oameni noi, să nu simt că toate trec pe lângă mine în timp ce eu rămân impasibilă la ele.
Şi mai vreau o maşinuţă cu un motor tunat care să mă ducă unde vreau eu la viteză maximă.

Ne inhibam atâta de mult simţirile, ne cenzurăm dorinţele, ne scuzăm trăirile intense ca pe ceva nepermis. Cine hotărăşte când şi ce traim? Cine îmi spune mie dupa ce reguli să joc? Ce mi-e permis şi ce nu? Ce am voie şi ce nu am voie? Pe cine să iubesc şi pe cine să uit? ….

De câteva luni sunt ca un leu în cuşcă; în scurtă vreme va muşca din gratiile alea blestemate şi va fi liber…

Încă puţin doar, încă puţin…