…poate am ştii să facem ceva în privinţa asta: s-o păstrăm undeva în adâncul sufletului cu fiecare detaliu al său, să îi simţim parfumul şi dimineaţa următoare, să gustăm bucuria şi împlinirea gândindu-ne că poate fi ultima …
Dacă am învăţa ca frumuseţea exterioară poate să nu aibă nici o legătură cu interiorul unei persoane …
Dacă am învăţa să punem în practică toate aceste teorii de care ne legăm şi pe care le transmitem altor oameni zilnic …. poate am învăţa totuşi să trăim clipa, să mai lăsăm raţiunea deoparte.
Dacă am învăţa să deosebim momentele în care trebuie să ne lăsăm purtaţi de val de cele în care trebuie să gândim şi mişcarea ochilor…
Dacă am putea avea un moment de … de stangnare… în privinţa timpului, da! Timpul să stea în loc, asta mi-ar fi dorinţa.
Şi ne limităm la acest cuvânt “dacă”, fir-ar să fieeee!
De multe ori am privit cu ochii mari şi întrebători bolta cerească în copilărie, fără să înţeleg prea multe din spectacolul fără de egal al înălţimilor celeste.
Dar, parca niciodată nu am simţit atât de adânc în suflet dorul şi dragostea de înălţimile necunoscute şi de cele 200 miliarde de stele ce se spune că formează, împreună cu materia interstelară, galaxia noastra, ca în acea noapte în care dragostea s-a desfăşurat sub privirea albă şi complice a Lunii şi sub obladuirea Luceafărului de seară şi de zi…
Ciudată nebunie! Curată pasiune!
Cu câtă intensitate poate un om să iubeasc? Ştim să arătăm cât iubim? Ştim cu siguranţă când iubim? Ştim să profităm de momente şi de şanse?