O imagine atât de expresivă, un exemplu clar al vorbei: ”O poză face cât 1000 de cuvinte”. Totuşi, pe lângă ea, voi scrie şi acele 1000 de cuvinte pentru că tema e interesantă.

Am rămas surprinsă că a reuşit să cuprindă, pe un spaţiu relativ mic, atâtea elemente semnificative: rândunicile, fetiţa, peretele scris, ceva natură vie şi alte persoane, toate cu privirile îndreptate spre fetiţă.

Ce contrast între inocenţa copilului, mersul jucăuş pe o margine de trotuar sau bordură, până şi îmbrăcămintea ei roz, privirea cu care îşi urmăreşte paşii şi… zidul din stânga ei, obiect al furiei sau teribilismului unora. Şi acum mă gândesc la acei părinţi grijulii, pe bună dreptate, care interzic anumite zone/locuri/ore/acţiuni ale copiilor lor DIN CAUZA unor alte persoane care au ”deranjat” partea bună din acelea. Ei bine, de ce? Nu e revoltător să ne conformăm noi (vorbesc la I plural că am fost şi eu în situaţia asta, la un moment dat toţi cred că am fost), când noi nu am făcut chiar nimic deranjant?

De ce nu mă puteam juca în spatele blocului, unde îmi plăcea că era mai retras, nu loveam pe nimeni în cap cu mingea, era umbră, nu ne chinuia soarele în timp ce săream şotronul, nu aveam balcon în spate deci nu mă chema mama din oră în oră să mănânc etc.? De ce? Pentru că în spatele blocului erau garajele (locuri urmărite de beţivani) şi era foarte aproape de Centrul Vechi, plin de ţigani. Era mai sigur în faţa blocului, mai ales că mai puteau sta părinţii la balcon să ne vegheze. De ce noi ne schimbam locul sau nu aveam voie acolo, de ce le lăsam ălora ”răi” locul râvnit de noi?

Îmi imaginez cum fetiţa din imagine nu va mai trece, în mod voit, pe acolo, părinţii nu i-ar mai permite, cum să înveţe ea cuvinte precum cele scrise pe perete?

Ce distanţă între fetiţă şi rândunicile care mănâncă… De ce se găsesc pe trotuaruri diferite? De ce fetiţa e mai aproape de partea negativă? Aşa suntem şi în viaţă, nu? Ce ne este interzis, ce ştim că ne face rău (tot felul de vicii de exemplu), ce este mai complicat, ce e ”deosebit” pentru că nu e un lucru pe care îl faci sau îl întâlneşti zi de zi, ei bine, acela atrage!

Mai văzusem ceva poze interesante, dar păstram pentru mine impresiile despre ele. Poate o să mai schimb obiceiul acela de acum. Oricum, ideea e că, în momentul de faţă suntem destul de ”înconjuraţi” de imagini, poze, camere foto, video, filmăm eventual şi cu telefonul… Dacă aveţi ocazia, surprindeţi ceva deosebit.

Şi în general, chiar şi din cea mai simplă poză se poate scoate o interpretare, nu le mai priviţi doar superficial…

Sunt sadică cu florile 🙁 Îmi plac mult, dar… nu îmi place să le ţin în apă (sau în viaţă) decât în prima zi. Apoi le pun la uscat, agăţate cu floarea în jos peste tot prin casă.

De fapt, cred că doar crinii nu au suferit de această plăcere a mea de a-mi usca florile. Nu ştiu de ce. Dar în rest, tot ce aveam, stăteau o zi maaaxim 2 îngrijite frumos, lumină, apă, tot şi apoi, deşi erau încă ”în floarea vârstei”, le agăţam la uscat.

Le păstrez apoi aşa uscate, în diferite aranjamente, în vaze puse prin colţurile casei sau în boluri pe noptiere, măsuţe… (Momentan nu am poze că mi-s descărcaţi acumulatorii, dar revin cu ele)

Ieri i-am adus mamei flori. Le văd în vază, vii… Ce le-aş agăţa…

Ieri m-a lovit un virus de toată frumuseţea, un fel de gripă, am dormit toată ziulica şi toată noaptea, cu mici întreruperi (care nu-mi plăceau deloc că erau diferite reacţii ale corpului meu). Mă chinui acum, cu începutul meu de febră, să îmi termin ideea.

Pornim… de la ziua de azi. Câte din noi nu se amuză când îl văd cum îşi chinuie mintea gândindu-se la cadoul perfect, floarea perfectă pentru ea? Dar e un amuzament plăcut, care îţi umple sufletul. Mulţi (indiferent de sex) cred că ritualul acesta al atenţiilor e ceva lipsit de importanţă pentru bărbaţi. Probabil există şi bărbaţi care trec repede printr-un magazin, aleg în 2 minute ceva (fără a gândi înainte şi a decide ce să ia) şi gata. Dar cred că majoritatea (sau vreau să mă mint aşa? 😀 ) se frământă un pic pe tema asta: ”Hm, vine ziua noastră, împlinim x luni/ani, pf, ce-i iau? / Dar de Crăciun? / Dar de 8 martie?”

Asta exceptând cazurile (pe care nu prea le plac) în care ea îi spune ce şi-ar dori sau el o întreabă…

Ne mai place la ei că, deşi sunt mai neglijenţi cu aspectul lor fizic faţă de noi (în sensul că nu stau ore întregi la baie, dându-se cu cremă, căutând mereu rujul, oja, nu petrec 5 ore în faţa dulapului, alegând o cămaşă etc.), arată mereu bine, nu? ;;) Chiar şi dimineaţa, când ridică capul din pernă, ciufulit…

Majoritatea urăsc cumpărăturile. Care implică haine în mod special, cabina de probă. Haine dom`le, nu costum de baie. La acela probabil ar fi nevoie să intre şi el în cabină să vadă mai bine dacă stă cum trebuie, dacă culoarea se potriveşte cu tenul ei etc. Mint, nu? Staţi liniştiţi, noi nu ne-am prins 😀 Revenind, în ciuda faptului că nu le place, se lasă de multe ori convinşi de noi să colinde magazinele. După primele două, începe: ”Stă bine?” ”da!! e perfectă, hai ia-o 😀 ”, ”nu sunt convinsă, parcă îmi scoate burtica în evidenţă”, ”hai scumpo, nu îţi scoate decât frumuseţea în evidenţă, mă duc la casă s-o iau” Şi pe parcurs ce se îndreaptă spre casă îi vine să sară în sus că a scăpat…

Ei bine, fac eu ce fac şi mereu ajung cu o sumă considerabilă în portofel. Şi nu e cerută direct şi pe o anumită perioadă de la ai mei, e… rezultatul bunei mele gestionări (pfai, că tot zicea sor-mea să dau la ştiinţe economice). Culmea e că nu ţin la bani… în sensul că nu îmi restricţionez poftele de eu ştiu ce dulce/mâncare/briz-brizuri de fete, doar ca să am banii ăia la mine.

Într-adevăr, banii mai mulţi decât ar fi suficient dau o senzaţie de… siguranţă. Eu una mă simt foarte ”neajutorată” dacă umblu pe stradă şi ştiu că n-am decât 10 lei la mine. Chiar dacă restul sunt pe un card care tot la mine e. NEajutorată pentru că ştiu că apare mereu câte ceva pe stradă, nu ştiu, întârzii şi tre să mergi cu taxiul până în capătul celălalt, ţi se face foame, îţi agăţi pantalonii în ceva şi rămâi cu fundul gol etc.

Bun, deci mă descurc. De obicei, când apar tot felul de cheltuieli de moment, neplănuite, le ”onorez”, cu banii mei (le spun aşa pentru că sunt bani de care nimeni nu mă întreabă, nu e o sumă de la tata şi la următoarea să mă întrebe:„da` prima s-a evaporat aşa repede? ”) şi îmi spun ”las` că apoi decontez de la tata biletele la bal, banii pt 8 martie, banii pe ingrediente de pizza, banii pe x, y…”.

Acum problema: Mereu ajung să amân momentul acesta, deşi ştiu şi că portofelul meu se subţiază şi că nu prea e plăcut să mă duc la tata într-o dimineaţă să încep: ”Ştii tati, am de plătit aia, aia, cealaltă…”

Logic şi mai puţin ”dureros” ar fi să le fac treptat (decontările). Însă nu… amân mereu. De ce o fi? Oare e aceeaşi senzaţie ca la o datorie, când ai împrumutat ceva bani şi ajungi să ai nevoie de ei şi când deşi sunt banii TĂI, nu poţi sau nu-ţi e uşor să mergi la respectivul să-i aminteşti ”ştii, ai banii ăia de la mine, am nevoie…”. Nu ştiu cum sunt unii, dar cel puţin fetele cred că aşa simt.

Ghiciţi de ce am scris postul? Iar mă aflu în postura de a deconta… destule… Şi cred că o să încep treptat :)) Să văd cât mă chinui aşa. Dacă aveţi alte sfaturi să mă ”vindec”, be my guest.

Ştii bine că sunteţi amândoi în nori, nu doar tu şi îţi place starea aceea în care nu mai eşti atent la toate persoanele din jurul tău, în care mai faci lucrurile din reflex pentru că mintea-ţi e la ea… Te face viu starea asta şi îţi demonstrează că trăieşti, simţi şi ai emoţii.

Deşi ai lăsat-o în faţa blocului ei, o suni când ajungi acasă să te asiguri că a ajuns cu bine sus. Eh, probabil vrei şi să-i auzi din nou vocea, chiar şi aşa, puţin schimbată din cauza telefonului.

Îţi place că e o fire deschisă şi că… e ea! Pur şi simplu e ea, nu se chinuie să pară altfel, nu se chinuie să găsească subiectele elevate pentru discuţiile voastre, nu se ruşinează să-ţi povestească cum s-a grăbit astăzi să iasă din casă că întârzia la ore şi după câteva scări coborâte a realizat că are încă papucii de casă în picioare.

(Câte fiţoase cunosc care n-ar povesti vreodată aşa ceva că, vezi Doamne, le-ar înjosi…) 

Descoperi însă, la o primă întâlnire de grup, că e mai retrasă… Cam multe feţe necunoscute până atunci pentru ea, toţi povestind păţănii între ei la care ea nu a participat şi nu ştia detalii…

– ”Şi când am fost la Braşov atunci, ştii că ai mei…”

– ”A da, pfai ce tare a fost. Mai ţii minte parcarea aia…”

Intervii şi tu aici, că doar ai fost prezent atunci la Braşov. Şi depănaţi aşa amintiri… Ea e tăcută, vă ascultă, îi place să afle cum vă distraţi, cum petreceţi în general, descoperă astfel fel de fel de relaţii mai mult sau mai puţin confirmate pe faţă între voi. Sunteţi toţi ok în grup, dar parcă Dragoş nu se înţelege mereu cu Mihai şi Ana e puţin răutăcioasă cu Ioana.

La final, când rămâneţi doar voi, o întrebi dacă e bine, dacă e supărată, că a fost aşa tăcută. Nu înţelegi în primă fază această reţinere ai ei. E normal, tu ştii oamenii ăia de o viaţă poate, ştii că sunt sociabili şi glumeţi, ştii că nu ar face-o să se simtă prost. Însă ea nu-i ştie, decât din 2 – 3 vorbe de-ale tale… Te linişteşte ea în privinţa tăcerii, îţi explică cum a fost şi-şi exprimă apoi părerile. Reacţia ta?

”Hm..? Ana răutăcioasă? A, nu, ţi se pare… ”

Ei bine, nu cred că i se pare, cineva din-afară vede mai bine. Nu o duce la extreme, nu-ţi critică prietenii, doar a observat câte ceva. Dar trecem peste, după alte câteva întâlniri va fi ea mai deschisă şi faţă de ei. E posibil şi să nu îţi spună nimic despre ce a văzut ea în spatele discuţiilor de la masă. O vreme. Sigur peste un timp îşi va aminti şi îţi va mărturisi: ”Ştii, prima oară când am cunoscut-o pe Ana am avut impresia că… ”

Mă opresc aici, am început articolul cu intenţia de a ajunge într-un anumit punct critic al unei relaţii, dar nu mă mai simt acum în stare. Promit să continui… Până atunci, sper să vă trezească amintiri frumoase această introducere.

Întrebare numai bună pentru a face teoria chibritului pe ea:

Dacă nu ar exista constrângeri de orice gen (prin legi, regulamente, constituţie şi alte obligaţii oficiale), conştiinţa noastră ar fi suficient de puternică încât să ne oprească de la anumite fapte interzise acum prin lege? Furt, crime, violenţe şi altele.

Dacă nu conştiinţa, atunci sentimentul de dreptate din noi poate? Îl avem toţi? Dacă îl avem… e indestructibil, e valabil doar în anumite situaţii? Am putea rezista să fim la fel ca acum, când suntem constrânşi, mai ales dacă unii din jurul nostru vor face ce îi taie capul, no matter what…?

Dacă ne gândim mai bine, legile şi regulile au apărut tocmai în urma unor situaţii care cereau o soluţie pentru a se păstra ordinea.

Sunt multe aspecte de discutat la problema asta. Proful meu de filosofie m-a întors pe toate feţele când mi-a trecut mie prin cap că aş putea să-i răspund, să argumentez un pic opţiunea mea şi gata.

…cântând în autocar, zâmbind după 3 zile în care netul nu a mai fost prezent, ci doar un aer curat şi un grup pus pe şotii.

Am râs pe drum înapoi, deşi regretam că s-a terminat deja excursia şi deşi ştiam că ce mă aşteaptă aici nu e neapărat ceva liniştitor şi plăcut. Uneori da, uneori nu…

În schimb mă consolam că într-un colţ de cameră e un ”ceva” care mă mai scoate din stări din astea bune de fugărit. E o cutie… plină cu rânduri, emoţii, trăiri… O cutie îngrijită, poate chiar construită pas cu pas, ştearsă de praf mereu, continuu, fără a o lăsa să se murdărească, să se calce pe ea şi cu atât mai mult să fie uitată. Era mereu acolo şi chiar şi când nu eram eu acolo, ea era în gândul meu.

Unii din noi avem uneori şi momente de abandon. Din laşitate, din indiferenţă, din optimism pentru binele celuilalt, dintr-o speranţă, deşi sună paradoxal…

Am abandonat azi cutia, deşi ce avea în ea va rămâne ”gravat” undeva în adâncul meu. Ştiu că-i va fi mai bine cu altcineva, i-o dăruiesc c-un zâmbet trist şi sper să aibă la fel de multă grijă de ea ca şi mine…

Eu mereu am crezut (şi am şi primit multe astfel de afirmaţii) că taţii se înţeleg foarte bine cu fetele lor, în general, ba poate mai bine decât cu băieţii (în cazul în care sunt). Lucrurile sunt mai simple… fetele trebuie să fie educate şi crescute frumos, să fie domnişoare politicoase, care să ştie cum să se comporte în diferite medii, DAR şi care să aibă grijă cu băieţii.
Eh, aici taţii au mereu câte ceva de spus, că deh, e fetiţa lor, trebuie ca băiatul de care fata lui se îndrăgosteşte să fie vrednic de ea.

Tata mereu îmi spunea ceva de genul: ”Andreea, să ai grijă cu şcoala, că e importantă. Ai grijă să înveţi şi să nu te iei după toţi golanii, că ăştia sunt peste tot”. Asta de prin clasa a 9a. Apoi, când vedea că se înmulţeau cadourile prin camera mea, relua iar discuţia … ”N-ai neglijat şcoala, da? Cum merge?”, ”Bine, la fel”, ”Bine, că am auzit eu de atâtea fete care îşi pierd minţile. Mai ales cu băieţii ăştia care o ţin cu atenţii…”
Aşa mă amuza uneori, mi se părea mie că era cam gelos, gelozia aia de tată :)) Glumesc. Cred că mai mult mă amuza că discuta asta mereu în maşină, când mă ducea undeva, deci era timpul sub presiune. Nu voia să lungească prea mult subiectul, aşa pe fugă spunea tot :))

Nu vă imaginaţi acum că e roz totul cu băieţii. Nu e tata confidentul meu căruia să îi povestesc tot sau ceva de genul. Din contră… I-am prezentat un singur băiat şi am impresia că apoi, când ieşeam în oraş la o plimbare, un suc ceva, nu mă mai întreba nimic. Parcă nu voia să ştie că ies cu el 😀 Ştia, dar nu mai voia confirmare.

Înainte de asta întreba mai mereu, din dorinţa de a şti în caz de ceva, nu să mă interogheze: ”dar pe unde mergi?” ”la X cred, beau un suc cu fetele sau cu x, y, z…”.

Spre deosebire de relaţia cu băieţii lor, am impresia că fetele cam au prioritate. Pe noi ne mai menajează, nouă ne dau imediat bani ”pentru perechea aia de blugi de la…. ” în timp ce cu fraţii încă negociază.

Bine, nici eu nu îmi iau haine toată ziua… Poate pentru că nici eu nu mă avânt aşa mult după asta. Însă când vreau, nu e o problemă… Mai greu e când îmi dă, mă duc să-mi caut, nu găsesc, cheltui banii pe altceva, săptămâna viitoare iar îi cer că ”poate acu a apărut ceva ce-mi place”… ”Da` cu aia de data trecută ce-ai făcut?”… ”Păi… am luat altceva… :”> ”

Însă şi când e vorba de distracţii, se cam întoarce roata. Dar mi se pare total ok, băieţii mai ştiu să-şi poarte de grijă, pot umbla şi nopţile pe strada. La mine a fost mereu regula ”eu nu-ţi dau oră când să te întorci acasă. Nu mă interesează să fii la 22 fix acasă. Însă să nu stai nopţile pe afară. Când se întunecă, să începi să-ţi îndrepţi paşii spre casă să nu mă îngrijorez”. Asta era în cazul general, bineînţeles că erau şi cazuri în care le spuneam, mă duc în X loc, stau mai mult decât ”imediat după ce se întunecă”, dar nici până dimineaţa…
După ce se asigurau că am cu cine veni, totul era ok.

Eu ador relaţia cu tatăl meu, deşi poate alţii (sau altele) care au fost mai… liberi (în sensul că părinţii nu le puneau nici o limită în privinţa libertăţii de a ieşi, a se întoarce când voiau, a pleca 2 zile să doarmă la nu ştiu ce prieten) l-ar cataloga cumva de genul ”tată care te-a ţinut din scurt”. Eu nu m-am simţit din scurt… Acum fiecare cu priorităţile şi standardele sale.

Băieţii cu surori, sunteţi geloşi pe relaţiile lor cu taţii voştri?

O prietena mi-a spus astăzi, legat de pauza mea din blogosferă:

Daca simti nevoia sa o iei, ia-o.

Am luat-o… Şi probabil ar mai fi fost şi azi pauza, dar uneori viaţa nu e aşa cum am vrea noi. Şi am nevoie de blog… De acel blog pe care l-am creat în mai, anul trecut, care era umărul pe care mă puteam plânge şi tovarăşul secret şi tăcut, martor la întâmplările din viaţa mea.

Dacă e să aveţi un moment prost (prin prost a se citi deprimant, greu de depăşit), vă doresc să-l aveţi seara/noaptea. Unii spun că noaptea e cel mai bun sfetnic. De acord… Cu excepţia nopţii trecute… Alţii spun că noaptea te apasă mai rău toate, e mai deprimantă şi în loc să te scoată din starea grea, te afundă mai rău. De acord şi cu asta… Însă noaptea măcar ai intimitatea ta în care te poţi ”mişca” cum vrei, tu sau rezultatul emoţiilor tale.

Când eşti nevoit să duci şi ziua starea din noapte, e naşpa… Naşpa e puţin spus, însă nu obişnuiesc să folosesc cuvinte mai dure, dar totuşi potrivite acum. Vă imaginaţi voi oricum…

Nu ştiu cum au trecut astăzi orele la şcoală. Am fost paralelă… Mi-am mai revenit pe la sfârşit un pic, când făceam haz de necaz de lucrarea la fizică (la care o să mă mândresc cu o altă frumoasă notă sub 5). Oricum, o mulţime de lume în jurul meu, în clasă… nu, n-a fost deloc simplu. Blonda care mă întreba de 2 ori într-o pauză ce-i cu mine…

Mulţumiri speciale căştilor care au reuşit să mă mai salveze de zgomotul din jurul meu. Chiar dacă era zgomot adresat mie… Şi totuşi, melodiile de la Bon Jovi nu mi-au făcut ziua mai roz…

Dar a trebuit să ajung şi acasă într-un final. Teoretic scap mai ieftin, e doar mama. Practic… regret că nu am cheie la uşa de la cameră. Cum să fac să fiu singură ziua? Eu cu mine, ”mine” cu eu… Şi 1000 de gânduri…

Unele lucruri petrecute în ultimul timp, şi nu doar ele, m-au determinat să mă întorc şi mai mult cu gândul şi cu inima către copilărie. M-au făcut să zâmbesc mai mult, să o gust din nou, aşa cum e ea.

Ce ştie un copil? Prea multe nu, deşi sunt şi excepţii, în comparaţie cu un adult cu experienţă. Dar un copil poate să plângă acum de se prăbuşeşte cerul pe el, iar în secunda următoare să-şi uite supărarea, să zâmbească şi să fie toată lumea a lui. De multe ori, trăieşte în lumea lui şi doar a lui…Se bucură de visele lui…Iar când iubeşte te îmbracă în toată dragostea lui..

Dacă ar fi să analizăm rece toate acestea, am trage concluzia că multe lipsuri are copilăria, că e nedesăvârşită, că e săracă, plină de naivitate, de banalităţi. Dar copilul face ca cele mai simple lucruri să capete valoare, cele mai banale să aibă sens.

Nu vreau să analizez teoretic toate acestea. Doar m-au copleşit aceste gânduri. Să nu spuneţi că, da, dar copilul trăieşte în lumea lui imaginară, a poveştilor şi asta nu e deloc reală. Nu o fi reală, cuvânt cu cuvânt, parte cu parte, dar ceea ce simte şi trăieşte copilul când se cufundă în lumea poveştilor e cât se poate de real.

Recunosc… Am greşit, pentru că m-am referit doar la copii… Unde e graniţa care desparte copilăria de restul vieţii? Trebuie neapărat să fie? Să punem un hotar, dincolo de care să devenim pietre? Auzim pe mulţi că vor să se bucure şi să-şi trăiască viaţa din plin, unii într-un fel, alţii în altul… Dar nu te poţi bucura cu adevărat de ea, decât dacă o trăieşti ca un copil…

Unii, auzind aceste afirmaţii, ar începe să arate imperfecţiunile copilăriei. Dar asta, doar dacă nu observă că nu la mintea de copil mă refer, cu toate că şi mintea el şi-o uneşte cu sufletul… Da…Un copil gândeşte mai mult cu sufletul… Vor spune alţii că nici asta nu e bine… Vor spune, cumva, pe bună dreptate, că de multe ori pierd cei care gândesc aşa. Dar asta nu înseamnă că e un lucru rău, ci că nu e folosit aşa cum ar trebui…

Poate că nu numai unele pretexte m-au făcut să mă cufund în lumea copilăriei, ci şi zăpada, care prevesteşte Crăciunul…