Sau lecţie pentru a înţelege de ce am eu ce am cu blondele, indiferent că sunt sau nu la fel.

O blondă de la mine din clasă desenează 5 case, după cum cerea un test psihologic. Stă concentrată 1 minut sau două, apoi se întoarce în spate la un băiat şi zice: Alex, care e casa din mijloc?
Dacă eşti om, rămâi mască la întrebarea asta, dar hai să zicem că a fost un simplu moment de neatenţie.

Ora următoare acelaşi Alex vorbea cu colegul său despre detectoarele de radare. Blonda zice: Băi, dar ce fac, de fapt, detectoarele astea de radare?
Ăştia doi rămân mască.
Alex: Alexandra, eu zic despre asta că ar detecta nişte radare.
Alexandra (blonda): Ah, da, da, foarte tare.
Ok, ok, nu e nimic îngrijorător, deşi poezia asta a lu Eminescu era copil pe lângă aceste replici arzătoare specifice blondelor.

Ca în orice întâmplare de genul acesta, trebuia să vină şi bomba:
Blonda: Alex, ai văzut emisiunea aia de pe MTV cu tipu’ ăla bătrân?
(personal nu ştiu despre ce emisiune vorbeau ei, poate ştie vreunul dintre voi)
Alex: Da, îmi place.
Blonda: Băi, dar ai văzut cât de bătrân e? Doamne..
Alex: Da, da, este … Păi are vreo 900 de ani.
Blonda: Cât are?
Alex: 900. Nu ai auzit că aşa a zis…
Blonda: O avea…

Prefer să nu mai comentez, (re)devin răutăcioasă şi mi-e prea somn pentru asta.
Vă las cu toată dragostea să vă faceţi o părere … aşa, ca la mama acasă.

Nici râs de om nu poate fi …. Tinerii nu sunt viitorul acestei lumi.

Nimeni nu a urlat: băăă, cântaţi nişte maneleeee! Nu! Manelele au apărut, omu’ le-a încercat, unii le-au adoptat, alţii nu. Cert e că unii români, şi chiar mulţi dintre noi, consumăm ceea ce ni se dă.

Exemplul cu maneaua. Nu a fost om să nu asculte una, măcar curiozitate sau din greşeală, auzind la unu în maşină când a fost cu gaşca la iarbă verde, sau mai ştiu eu în ce fel de circumstanţe. Dar a auzit, asta e cert. Acum vine partea a2a când o iei sau o laşi, cum s-ar spune. Mulţi o acceptă, pentru că, în idioţenia lor, nu ştiu să facă diferenţa dintre ce e bun şi ce e rău.

Adică, poate nu ar fi problemă cu manelele, dacă ar şti şi ei să pronunţe corect, să respecte limba română, limba în care pretind a cânta. În fine. Cert e că românului i se oferă, iar el ia, indiferent că e încântat sau nu. Dar e bună, în opinia lui, dacă a apărut pe piaţă.

Altă treaba e cu ţigările, de exemplu. Pe pachete scrie că tutunul dăunează grav sănătăţii bla bla, că nu tre’ vândut minorilor, etc. Sunt enşpemii baliverne, dar pe ei, de fapt, îi doare în cur. Dacă le-ar fi păsat de sănătatea voastră(noastră), nu mai scoteau ţigări, sau orice altă formă a tutunului pe piaţă. Însă pe ei îi doare în cur, tată, singurul interes este acela de a îşi vinde marfa, orice marfă, cu unicul scop de a face bani, bani, bani.

Am tâmpit cu toţii. În ziua de azi, totu’ se bazează pe bani, dar asta e altă mâncare de peşte, nu discutăm acum. Ideea e că românu’ fumează prima dată, apoi încearcă, devine plăcut, bla bla, continuă să o facă, puţini renunţă.

Problema asta este, românul nu spune nu!

Blogul a devenit un trend pentru mulţi rataţi, a devenit o sursă de bani pentru destule persoane, sau pur şi simplu o metodă de a împărtăşi cunoştiinţele sau sentimentele de moment.

Personal, blogul este dependenţă, deşi am destule momente când prefer să nu scriu, din simplul motiv că nu am ceva special de zis şi nu îmi plac articolele puse aiurea, pentru a avea anumite cuvinte ce atrag vizite, sau doar ca să am posturi zilnice. NU! Blogul este PENTRU MINE şi sunt foarte mulţumită să aflu că sunt persoane care mă citesc şi chiar sunt interesate de ceea ce scriu, de modul cum gândesc.

Contează simplul fapt că e al meu, că îl ştiu mereu acolo, gata să îmi suporte gânduri meschine, cuvinte vulgare, vise neîmplinite, stări care variază de la oră la oră, nervi sau orice alte sentimente.

Blogul are un rol destul de important, în sensul că. . . Hai să zic sub altă formă: nu are rost să îmi pun încrederea în orice nenorocit(ă), sau să ştie oricine ce simt. Prefer să îmi descarc oful pe blog, sub o forma destul de aiurită, adică nu dau mură-n gură, să înţeleagă şi ăla care nici nu ştie să scrie. Vreau, de fapt, să caut înţelegere, dar într-o anume măsură. Blogul este primul care mă înţelege, sau dacă nu o face, măcar încearcă. . . cred.

În orice caz, nu am, nu voi avea blog pentru bani, pentru a pune cuvinte cheie care să îmi aduca sute-mii de vizitatori, linkuri către bloguri mari, sau pentru a critica aiurea.

https://sorinel.info este blog personal, este locul unde mă exprim cel mai bine, unde poţi găsi tot felul de stări ale mele, unde nu îmi e teamă să afirm un lucru, unde mă simt în largul meu. Este chiar o companie extrem de plăcută, este poate o formă prin care destule persoane pot afla lucruri pe care le a sub nas, dar nu le pot descifra, este o modalitate extrem de bună pentru a te exprima.

– Te iubesc!
– Şi eu!
– Şi tu te iubeşti? Eşti narcisist sau cum stă treaba?

Ăsta e cel mai enervant răspuns: “şi eu!”
Tu ce?

De obicei e dat unei persoane faţă de care chiar nu simţi iubire, poate nici măcar afecţiune. Este dat din lipsă de răspuns, deşi, părerea mea, e mai uşor să spui: frate, la mine nu intră în discuţie iubirea, nu simt aşa ceva faţă de tine, din păcate . . . şi gata, scuteşti omu’ de astfel de situaţii. Dar, cum nouă ne place să ne complicăăăăm  let’s party! NU!  Nu mă înţelegeţi, nu? . . . Nu contează!

Spuneam că în majoritatea cazurilor dai acest răspund când eşti pus la perete, dacă se poate spune aşa. Rareori o spui din cauză că te grăbeşti sau eşti plictisit, ori supărat.
E ok când iese pe gura ta faţă de altă persoană . . . adică, nu neapărat ok, doar că nu prea te deranjează aşa tare. Dar ce să faci când o simţi şi tu pe pielea ta?

Cu chestia asta revin la ideea pe care nu o mai spusesem de hăhă: dacă ţie nu îţi place o culoare, nu ai de unde să ştii dacă îi place cumva altuia; mai bine oferă-i un curcubeu!
Fiecare să înţeleagă cum vrea!

Se spune că mereu e loc de mai bine. Aşa este!
Se spune că e bine să nu fii mulţumit, să aspiri mereu la mai mult, să nu te mulţumeşti cu puţinul. Nu contrazic nici chestia asta, dar am observat că unii o înţeleg greşit.

E drept că trebuie să aspiri la mai mult, să nu fii mulţumit pentru a putea progresa şi obţine mai mult, dar ideea este aşa: să te bucuri de ce ai în momentul de faţă, apoi să aspiri la mai mult, nu să fii incapabil să apreciezi ce ai acum doar pentru că mergi pe principiul “mereu e loc de mai bine“.

Exemple sunt o sumedenie. Am observat persoane care ies în oraş şi nu ştiu să se bucure de moment, de glume, de atmosferă, de persoanele de jur şi de felul în care se comportă cu respectivele, din cauză că X (vreun prieten foarte bun) nu este de faţă, să zicem.

Sau există şoareci de bibliotecă elevi care în loc să se bucure de 9 luat, îşi smulg păru’ din cap că vezi, domnule, se putea să ia şi 10 şi bla bla bla. Nota aia o poţi îndrepta, dar dacă luai 3 ce mai făceai? Atunci erai mulţumit?

Astea sunt exemple de oameni care nu înţeleg sensurile unor cuvinte, sau situaţiile în care se aplică.
Cazurile pe care le-am dat exemplu sunt reale.

Deşi e mereu loc de mai bine, ar trebui să ne gândim după şi să încercăm a lăsa deoparte atâtea “spuse” pentru a putea profita de moment.
Ia să nu se mai scoată proverbe şi alte chestii de genu’, că se pare că unii nu sunt în stare să priceapă.

1. vecinu’ de la 3, care lucrează cu bormaşina zilnic, în orele de linişte
2. nebunu’ care mă face să râd toată ziua, care mă încântă cu prostia lui
3. muncitorul ratat care mă fluieră pe stradă asemenea unui ţăran ordinar- de fapt, cam asta eşti
4. bătrânul din autobuz care se uită insistent la mine, de parcă aş fi cine ştie ce ciudăţenie, ce extraterestru
5. băiatul din autobuz care se apropie de căştile mele, interesat de ce ascult în momentul ăla
6. taximetristul care încearcă să mă stroarcă de bani, după ce a încercat să mă vrajească
7. profesorul care face discriminări
8. beţivul ăla nenorocit care mă trage de mânecă la petrecere
9. stresul meu zilnic
10. tocilaru’ ăla nenorocit care mă pârăşte zi de zi la profi că am chiulit
11. boşorugu’ care nu se scoală de pe bancă până nu vine cutremuru’
12. trogloditu’ care se bagă în faţa mea la magazin şi care mă ameninţă cu bătaie dacă îi spun un adevăr în faţă
13. cel care mă îngână până îmi ies din fire
14. piticul ăla zvăpăiat de pe cerebelu’ meu
15. omu’ venit din altă lume

Printre altele s-a luat curentu’ de la 5, şi a venit hătărât pe la 10 şi ceva. Iritant, plictisitor şi totuşi, întâmplarea asta a avut partea ei bună.

Am stat tot timpul cu ai mei la mine în cameră. Discuţii ce păreau a nu se sfârşi vreodată, amintiri plăcute legate de fiecare lucruşor din camera mea- tata începuse să spună de unde a cumpărat mobila, tablourile, cu ce ocazie, dacă îi plăcuseră lui sau mamei, şi tot aşa.

Din glumă în glumă, pe la ora 9 ai mei zic să se ducă la ei în cameră, pentru că nenorocitu’ ăla de curent părea să se fi pierdut în negura nopţii. Mă plimbai nebună prin cameră, mă plictisi de muzică, de jocuri pe telefon, de orice alte prostii şi dădui eu buzna la ei în cameră.

Mă băgai în patuţ (este patul în care am dormit eu până să mă mut în propria cameră), era aşa caaaald şi bine, mă cuibăream pe acolo spre mama şi începurăm iar să povestim, fiecare cu durerea lui.

Nu am voinţă, însă, la partea cu teoria stau mai mult decât excelent!
Am atâtea planuri, gânduri, dorinţe (unele cu adevărat arzătoare, altele nu), lucruşoare pe care le vrea sufletu’ meu . . . am atâtea chestii pe care le gândesc dar nu le pun în aplicare. Spun că fac, dreg, rup, sparg, mă duc, mă-ntorc, dansez, cânt . . . într-un final— PAAAUZĂ!

Nu ştiu dacă e neapărat vorba despre voinţă sau nu. Să zicem doar că . . . sunt nesigură. Nesigură de rezultat, nesigură în ceea ce mă priveşte uneori . . . sau poate mă gândesc: “eeah, nu are rost…”.
Cum să nu aibă rost? Odată ce mi-a trecut prin cap lucru’ respectiv înseamnă că are o anume semnificaţie, o importanţă deosebită . . . CRED!

Sunt delăsătoare, cred că e a mia oară când o spun! Poate tot zicând aici scap de obiceiu’ ăsta prost.
Îhm, poate îmi voi reveni într-o zi . . . poate mă voi trezi la realitate şi îmi voi da seama că până nu încerc unele lucruri nu am cum să ştiu ce rezultat poate să apară . . .

Sănătate şi virtute!

• că îmi dăunează consumu’ de Cola?

Totuşi, am aproape 18 ani am atâtea surse de informare, plus ca mi-au mai zis alţi 100 de inşi înaintea ta. Nu mă mai bate la cap, omule, oricare ai fii. DRACEEE! Chiar ştiţi să fiţi enervanţi unii dintre voi.

• că am cearcăne şi lipsă de odihnă?

D’oh! Doar e vorba de organismu’ meu, ştiu mai bine ca tine, fraiere! 1-0 pentru mine de data asta. Normal că ştiu că am cearcăne şi că par obosită, poate chiar din cauză că SUNT OBOSITĂ! ! !

• că ar trebui să ies mai des în oraş?

Cred că ştiu atâtea lucruri despre mine, mult mai bine decât oricine altcineva, ce-ar fi să nu îmi mai dai atâtea sfaturi “bine intenţionate” şi să îţi vezi de viaţa ta?

• că munca nu este apreciată?

Eu fac ce pot, ce simt că vreau, poate am şi un scop uneori, sau poate doar îmi place să mă bag în căcaturi inutile. E, efectiv, problema mea.

• că ar trebui să mă alimentez corespunzător? să mănânc mai mult, mai consistent şi mai puţin “junk food”?

Ghici ce? Şi pe-asta o ştiam, fraiereee! Dacă îmi plac dulciurile, asta e! Măcar îmi refac organismu’ prin consumul de fructe (în exces).

Ne mai auzim! Vezi-ţi de treaba ta până atunci! Pa!

Da’ ştiucrying că e greu să pierzi persoane dragi, importante, iubite, nu?
Ştii, pe unii chiar îi traumatizează chestia asta şi nu e de mirare . . . mai ales dacă persoana respectivă joacă un rol cu adevărat important în viaţa ta.

Sunt două feluri de pierderi, dacă e să le luăm aşa . . .
1. Când pierderea este definitivă, vorbim despre moarte. Ea este graniţa pierdută dintre două trupuri, nu neapărat şi dintre suflete. Oricum ar fi, este dificil, uneori devine insuportabil, mai ales pentru cei slabi de înger. Nu este aşa uşor ca viaţa să îţi răpească persoanele în care tu puneai speranţe, care îţi serveau drept sprijin, sau care îţi înveseleau, pur şi simplu, ziua prin simpla prezenţă.

2. Când pierderea este cauzată de o circumstanţă sau de o prostie, de neîncredere. Poate fi la mijloc şi un motiv întemeiat, deşi se întâmplă destul de rar.
Ştii, mulţi “suferă” sau suferă (cu adevărat) în urma unor astfel de pierderi şi se plâng, şi se dau cu capu’ de pereţi, dar nu fac nimic pentru a îndrepta situaţia.
E greu să fii departe de cei dragi, chit că asta presupune distanţa fizică sau psihică. E greu să nu ai parte de ceea ce îţi doreşti, în general.

Spuneam că multe persoane rămân traumatizate în urma pierderii unei persoane. Starea emotională în momentul în care se produce o despărţire sau o pierdere a unei persoane apropiate devine dezechilibrată la un număr foarte mare de persoane. O parte din ele apelează la psiholog, altele se închid în sine şi îşi plâng durerea.
În mod implicit, se intră într-o stare emotională similară unui travaliu de pierdere. Acest travaliu nu urmăreşte să redea viaţa unei persoane pierdute sau să aducă cuplul înapoi. Scopul travaliului este de a marca pierderea unei dimensiuni importante din viaţa unei persoane