Cand îţi e dor de cineva ce trebuie să faci? Să plângi, să râzi, să uiţi sau să mergi să îl vezi? Sunt norocoasă, am fost fericită pentru o zi şi a ajuns cât pentru o săptămână, am râs cât pentru 10 ani, m-am plimbat cât pentru 69 de ore de sport, am băut Cola cât nu trebuia, fapt pentru care mă doare gâtu’.

Dorul este una din cele mai grele boli ale sufletului, ale minţii, ale omului în sine.
Frumos şi adevărat a grăit Maria Tănase în ale sale versuri: “lung e drumul Gorjului, da’ mai lung e-al dorului, de la Gorj te duci şi vii, dorul n-are căpătâi!”
CE MAI CONTEAZĂ?

Mi-e dor, mi-e dor de ieri, de el, de zile bune, de linişte, de faleză. Nu doar de trecut ne e dor. În realitate, ne e dor de noi înşine în acel trecut. Mi-e dor de verde de verdele verdelui spre care ne îndreptăm; deja se luminează de ziuă şi miroase a primăvară; dincolo de steluţele din fereastră e drumul iluzoriu drumul- şi de acesta mi-e dor. Mi-e dor să păşesc pe nisipul fierbinte … Mi-e dor să ascult valurile, mi-e dor să intru în Biserică şi să îmi simt sufletul undeva sus …

Uneori ne intoarcem în acele locuri, aşa cum am facut şi eu. Clădirile, străzile, oraşele, chiar şi oamenii, sunt tot acolo, aproape neschimbate. Dacă de ele ne-ar fi dor, ar trebui deci să simţim la fel ca atunci, nu? Şi totuşi nu mai suntem în stare. Doar sunt toate acolo, în jurul nostru, aproape aşa cum le-am lasat şi ni le amintim. How come the magic is gone, though? Ce anume lipseşte? De ce, totuşi, locurile ne par pustii si oamenii străini?

Zilnic cutreieră roboţi pe stradă- bucăţi de carne în mişcare cu designe-uri atrăgătoare! Sunt un pion pe o tablă de şah . Prins în lanţurile vieţii . Mi-e dat să privesc alţi pioni sinistraţi de o tură şi încă doi nebuni . Încerc să fiu fericită cu fiecare pas …

Nu te bucura când totul pare să fie perfect, dar nici nu uita să apreciezi momentele frumoase pe care le-ai trăit mai devreme. Ce joc ciudat mai e şi ăsta?! Ce întorsătură cretină şi exasperantă pot lua lucrurile uneori …. tocmai atunci când nu trebuie!

Fericirea nu se atinge nicodată, pentru că întotdeauna vom tinde spre tot mai mult, nu vom fi multumiţi cu ceea ce avem. În loc să fim fericiţi pentru că am terminat orele mai devreme, pentru că am ieşit în oraş cu prietenii, noi ne plângem şi spunem că nu vom atinge niciodată fericirea şi asa este- atâta timp cât vom tinde spre un ideal prea înalt, spre o fericire absolută, nu ne vom putea bucura de lucrurile mici şi poate nesemnificative din jurul nostru, vom pierde totul doar din dorinţa unui sentiment mai puternic de fericire.

Astea sunt vorbe. Da, eu vorbesc, tu citeşti, reţii, dar nimeni nu aplică. La naiba cu a teorie!
Nu trebuie să ne mulţumim cu momentele de fericire pe care le trăim, însa nu trebuie nici să le ignorăm, trebuie să le trăim. Cred că foarte mulţi şi-au zis cel puţin odată “aş vrea să mai am 16 ani odată”.
vorba cântecului “progresăm şi uităm să fim fericiţi….“

PE ULTIMA SUTĂ de metri. E clar, vis spulberat. Ah, dar nu! La capăt acolo începe să se arate o bucăţică de soare. O fi pentru mine sau mai bine pun mâinile la ochi?

Ete na! E al meu, tu eşti al meu, şansa îmi aparţine. Acum sunt sigură, dar tremur … Nu eu, ba eu. Uite, tremur şi psihic, drace! Dar e ceva … interior, mai puternic, ceva ce îmi taie răsuflarea … Ce ciudaţi suntem noi, oamenii- o simplă întâmplare (”simplă” fiind folosit doar ca termen, căci întâmplarea în sine este complexă) ne schimbă radical în doar câteva momente.

Frontiere, bariere, limite şi ziduri ale timpului; şi-ale mele pentru că sunt complice. Dar am şi eu dorinţe, fapt pentru care trădez contractul, afacerea cu timpul şi îl las în bătaia vântului, acum nu îmi mai pasă de el, acum îmi pasă de EL.

Acorduri de jazz, un strop de rock şi-o doză de Pepsi … Am impresia azi că ameţesc de la atâtea amintiri, că simt vântul primăverii cu adevărat, am impresia că realitatea aia nu vroia să se termine, îi părea atât de rău să mă lase aşa, să mă amăgească doar câteva ore. Ştii că eternitatea asta e scurtă? Nenorocita!

Ea – câteodată simte prea mult şi asta o trezeşte din somn. Imaginile se derulează prea rapid prin faţa ei ca să mai poată înţelege ceva concret. Daca ar vrea, le-ar putea opri cumva, dar înca nu ştie asta.

Priveşte oamenii de pe stradă şi i se par grăbiţi, dar ea crede că ei, de fapt, nu se duc nicăieri. N-au scop, nici destinaţie, nici motive pentru a le avea. Îi place când vede lacrimi umplând ochelari de vedere.

El – copil! Aşa … nevinovat, în ciuda aparenţelor. O suportă chiar şi când e rece şi sarcastică, deşi uneori întrece măsura. Se uită în ochii ei şi începe aventura. Îi citeşte în suflet, iar sărutul înlocuieşte, fără drept de apel, timpul necruţător. Buzele sunt minute aşternute peste alte minute. Se transformă în secunde…

Ea către El: “Simte odată cu rândurile. Ce suntem noi doi? O colecţie de metafore. Mi-a spus cineva să mă uit prin cameră şi să observ ce îmi lipseşte: neprevazutul ce îmi deschide ochii spre orizonturi incredibile. Tu. Câteodată cred că ştiu cum eşti şi nu încetez nici atunci să încerc să te înţeleg cu toată fiinţa mea. Dacă magia dispare??”

El: “Eşti o prostuţă. Nu o spun cu răutate, nu mă privi cu ochişorii aceştia! Crezi că frumuseţea lor mă dă pe spate? Eh, crezi bine, eşti superbă, de-asta nu mă mai satur de tine. Te-aş privi ani în şir, însă timpul …”
Ea: “ssh, nu vreau să mai aud nimic. Te iubesc, iar timpul nu va face cum îi pofteşte inima, în cazul în care iubirea este suficient de puternică … Now, please hug me and let mi dream of this! ”

Dimineaţa e invadată de amintiri, de ganduri lipsite de înţeles- dar plăcute în felul lor, de glasuri lipsite de identitate şi individualitate ce strigă în abis (…)

Aţi observat ce discuţii se aprind la teme precum bărbaţi vs femei?
Aoleu, sar toţi din stânga şi din dreapta de zici că e revoluţie.

Problema noastră este că uneori nu vrem să acceptăm adevărul sau nu îl putem suporta. Nu tot ce se spune e adevărat sau nu se aplică la toţi, dar odată ce a fost zis are o rădăcină undeva ascunsă, eu aşa zic. Altă chestiune ar fi că se generalizează şi nici asta nu ne convine. “Cum să fiu eu băgat/ă în aceeşi oală cu ăla/aia?”

Ne place să vedem pe celălalt că suferă când îi zicem ceva şi continuăm jocu’, asta este faza şi cu toate concepţiile alea cretine dar adevărate uneori.

Până şi maimuţele ştiu să convieţuiască, dar noi nu. Noi simţim nevoia de a arunca replici arzătoare şi cuvinte aiurea la adresa celor de lângă şi nu e vorba numai de cei de sex opus. Hai că acum intru în alt subiect.

Ne place să manevrăm realitatea după bunul plac, să o modificăm pentru a ajunge aşa cum ne place nouă- adică eu aia bună şi tu ăla de căcat (era un exemplu).

Ne plac chestiile complicate şi dureroase, ne prelungim mereu suferinţa într-un stil foarte imbecil şi specific, ne agăţăm de chestii din trecut fără a mai şti dacă lucrurile alea au meritat vreodată.

Suntem masochişti, ne place să ne chinuim cu amintirile şi cu frânturile de viaţă din trecut.

În viaţă întotdeauna ne cramponăm de noi înşine; de fapt, noi suntem marea problemă, nu alţii. Nu ştiu, de vreo lună şi ceva simt o pornire nebună, de nestăpânit, să îmi trăiesc viaţa aşa cum nu scrie la carte, să plec, să văd locuri, să cunosc oameni noi, să nu simt că toate trec pe lângă mine în timp ce eu rămân impasibilă la ele.
Şi mai vreau o maşinuţă cu un motor tunat care să mă ducă unde vreau eu la viteză maximă.

Ne inhibam atâta de mult simţirile, ne cenzurăm dorinţele, ne scuzăm trăirile intense ca pe ceva nepermis. Cine hotărăşte când şi ce traim? Cine îmi spune mie dupa ce reguli să joc? Ce mi-e permis şi ce nu? Ce am voie şi ce nu am voie? Pe cine să iubesc şi pe cine să uit? ….

De câteva luni sunt ca un leu în cuşcă; în scurtă vreme va muşca din gratiile alea blestemate şi va fi liber…

Încă puţin doar, încă puţin…

Altfel spus- celor din jur nu le pasă de necazul tău.
De-asta spun să încetăm a ne mai plânge, pentru că este în zadar. Nu se oferă nimeni să te ajute, asta da ţară a egocentrismului şi egoismului.

Mai sunt şi ocazii când nu există cale de a îţi fi oferit ajutor, oricât ai ţipa tu, pentru că, deşi nu îţi convine, unele lucruri depind doar de tine. Astfel, m-am tot plâns că am de învăţat la istorie, că fac, că dreg, dar am pierdut timpul total aiurea, şi continui să o fac, pentru că nu mi se arată, pentru că nu îmi place, pentru că m-am scârbit de favoritisme în şcoli/ licee.

Ideea postului este aşa: scoate-ţi din cap gândul că te poţi baza pe alţii, nu mai face tâmpenia asta şi învaţă să faci totul de unul singur! Preventiv, să zicem, să nu tai în carne vie …
Cei din jur sunt ca muzica ambientală, plăcuţi, dar practic inexistenţi, în sensul că deşi par să se rotească în jurul vieţii tale, nu trebuie sau nu să aibă contact neapărat. Poate comparaţia e greu de înţeles, deşi nu ar trebui.

Ce-ar fi ca în loc să îţi plângi de milă în faţa lor sau a ta, să fii optimist şi să te (auto)ambiţionezi? Când încerci îmi dai de veste. Nu de alta dar stau şi eu destul de prost la capitolul ambiţie, lucru despre care vom discuta în viitorul apropiat.

EI DOAR FAC PE PROŞTII (că nu ştiu, că nu văd, că nu au posibilităţi să te ajute), DAR SINGURUL CARE VA RĂMÂNE ÎN REALITATE CA UN PROST EŞTI CHIAR TU!

Sau lecţie pentru a înţelege de ce am eu ce am cu blondele, indiferent că sunt sau nu la fel.

O blondă de la mine din clasă desenează 5 case, după cum cerea un test psihologic. Stă concentrată 1 minut sau două, apoi se întoarce în spate la un băiat şi zice: Alex, care e casa din mijloc?
Dacă eşti om, rămâi mască la întrebarea asta, dar hai să zicem că a fost un simplu moment de neatenţie.

Ora următoare acelaşi Alex vorbea cu colegul său despre detectoarele de radare. Blonda zice: Băi, dar ce fac, de fapt, detectoarele astea de radare?
Ăştia doi rămân mască.
Alex: Alexandra, eu zic despre asta că ar detecta nişte radare.
Alexandra (blonda): Ah, da, da, foarte tare.
Ok, ok, nu e nimic îngrijorător, deşi poezia asta a lu Eminescu era copil pe lângă aceste replici arzătoare specifice blondelor.

Ca în orice întâmplare de genul acesta, trebuia să vină şi bomba:
Blonda: Alex, ai văzut emisiunea aia de pe MTV cu tipu’ ăla bătrân?
(personal nu ştiu despre ce emisiune vorbeau ei, poate ştie vreunul dintre voi)
Alex: Da, îmi place.
Blonda: Băi, dar ai văzut cât de bătrân e? Doamne..
Alex: Da, da, este … Păi are vreo 900 de ani.
Blonda: Cât are?
Alex: 900. Nu ai auzit că aşa a zis…
Blonda: O avea…

Prefer să nu mai comentez, (re)devin răutăcioasă şi mi-e prea somn pentru asta.
Vă las cu toată dragostea să vă faceţi o părere … aşa, ca la mama acasă.

Nici râs de om nu poate fi …. Tinerii nu sunt viitorul acestei lumi.

Nimeni nu a urlat: băăă, cântaţi nişte maneleeee! Nu! Manelele au apărut, omu’ le-a încercat, unii le-au adoptat, alţii nu. Cert e că unii români, şi chiar mulţi dintre noi, consumăm ceea ce ni se dă.

Exemplul cu maneaua. Nu a fost om să nu asculte una, măcar curiozitate sau din greşeală, auzind la unu în maşină când a fost cu gaşca la iarbă verde, sau mai ştiu eu în ce fel de circumstanţe. Dar a auzit, asta e cert. Acum vine partea a2a când o iei sau o laşi, cum s-ar spune. Mulţi o acceptă, pentru că, în idioţenia lor, nu ştiu să facă diferenţa dintre ce e bun şi ce e rău.

Adică, poate nu ar fi problemă cu manelele, dacă ar şti şi ei să pronunţe corect, să respecte limba română, limba în care pretind a cânta. În fine. Cert e că românului i se oferă, iar el ia, indiferent că e încântat sau nu. Dar e bună, în opinia lui, dacă a apărut pe piaţă.

Altă treaba e cu ţigările, de exemplu. Pe pachete scrie că tutunul dăunează grav sănătăţii bla bla, că nu tre’ vândut minorilor, etc. Sunt enşpemii baliverne, dar pe ei, de fapt, îi doare în cur. Dacă le-ar fi păsat de sănătatea voastră(noastră), nu mai scoteau ţigări, sau orice altă formă a tutunului pe piaţă. Însă pe ei îi doare în cur, tată, singurul interes este acela de a îşi vinde marfa, orice marfă, cu unicul scop de a face bani, bani, bani.

Am tâmpit cu toţii. În ziua de azi, totu’ se bazează pe bani, dar asta e altă mâncare de peşte, nu discutăm acum. Ideea e că românu’ fumează prima dată, apoi încearcă, devine plăcut, bla bla, continuă să o facă, puţini renunţă.

Problema asta este, românul nu spune nu!

Blogul a devenit un trend pentru mulţi rataţi, a devenit o sursă de bani pentru destule persoane, sau pur şi simplu o metodă de a împărtăşi cunoştiinţele sau sentimentele de moment.

Personal, blogul este dependenţă, deşi am destule momente când prefer să nu scriu, din simplul motiv că nu am ceva special de zis şi nu îmi plac articolele puse aiurea, pentru a avea anumite cuvinte ce atrag vizite, sau doar ca să am posturi zilnice. NU! Blogul este PENTRU MINE şi sunt foarte mulţumită să aflu că sunt persoane care mă citesc şi chiar sunt interesate de ceea ce scriu, de modul cum gândesc.

Contează simplul fapt că e al meu, că îl ştiu mereu acolo, gata să îmi suporte gânduri meschine, cuvinte vulgare, vise neîmplinite, stări care variază de la oră la oră, nervi sau orice alte sentimente.

Blogul are un rol destul de important, în sensul că. . . Hai să zic sub altă formă: nu are rost să îmi pun încrederea în orice nenorocit(ă), sau să ştie oricine ce simt. Prefer să îmi descarc oful pe blog, sub o forma destul de aiurită, adică nu dau mură-n gură, să înţeleagă şi ăla care nici nu ştie să scrie. Vreau, de fapt, să caut înţelegere, dar într-o anume măsură. Blogul este primul care mă înţelege, sau dacă nu o face, măcar încearcă. . . cred.

În orice caz, nu am, nu voi avea blog pentru bani, pentru a pune cuvinte cheie care să îmi aduca sute-mii de vizitatori, linkuri către bloguri mari, sau pentru a critica aiurea.

https://sorinel.info este blog personal, este locul unde mă exprim cel mai bine, unde poţi găsi tot felul de stări ale mele, unde nu îmi e teamă să afirm un lucru, unde mă simt în largul meu. Este chiar o companie extrem de plăcută, este poate o formă prin care destule persoane pot afla lucruri pe care le a sub nas, dar nu le pot descifra, este o modalitate extrem de bună pentru a te exprima.

– Te iubesc!
– Şi eu!
– Şi tu te iubeşti? Eşti narcisist sau cum stă treaba?

Ăsta e cel mai enervant răspuns: “şi eu!”
Tu ce?

De obicei e dat unei persoane faţă de care chiar nu simţi iubire, poate nici măcar afecţiune. Este dat din lipsă de răspuns, deşi, părerea mea, e mai uşor să spui: frate, la mine nu intră în discuţie iubirea, nu simt aşa ceva faţă de tine, din păcate . . . şi gata, scuteşti omu’ de astfel de situaţii. Dar, cum nouă ne place să ne complicăăăăm  let’s party! NU!  Nu mă înţelegeţi, nu? . . . Nu contează!

Spuneam că în majoritatea cazurilor dai acest răspund când eşti pus la perete, dacă se poate spune aşa. Rareori o spui din cauză că te grăbeşti sau eşti plictisit, ori supărat.
E ok când iese pe gura ta faţă de altă persoană . . . adică, nu neapărat ok, doar că nu prea te deranjează aşa tare. Dar ce să faci când o simţi şi tu pe pielea ta?

Cu chestia asta revin la ideea pe care nu o mai spusesem de hăhă: dacă ţie nu îţi place o culoare, nu ai de unde să ştii dacă îi place cumva altuia; mai bine oferă-i un curcubeu!
Fiecare să înţeleagă cum vrea!